Prietenii mei de aur, din vremuri de demult

Și când te gândești că am început ca inamic al cărților…

Nu-mi plăcea deloc să citesc! Vacanța mare de după clasa întâi avea zile lungi și frumoase și n-aș fi rupt nici măcar o clipă din ele spre-a o dărui cititului. Aveam însă – Of! Of! Of! și iarăși Of! – teme pentru vacanță, iar una dintre ele consta în a citi un anumit număr de povești. Să mă iertați, copii, dar nici nu mai știu ce număr… Oricum, cred că nu prea mare. Mie însă mi se părea enorm și greu de dus sarcina până la capăt.

Mă revăd deci, în oglinda amintirilor, stând în șopronul străbunicilor, aplecat deasupra unei cărți din seria Povești nemuritoare și răsfoind-o grijuliu în căutarea unor basme cât mai scurte. Când citeam, aveam grijă ca din minut în minut să verific atent câte pagini mai aveam până la sfârșitul așteptat cu un fierbinte dor… de joacă.

Oricât mi-aș stoarce amintirile, nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o singur-singurel de la început și până la sfârșit. Și-mi pare atât de rău! Dacă mi-aș notat undeva titlul ei… La vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că lucrul acesta ar putea fi important într-o bună zi. Niciun copil nu știe cât de prețioase îi vor fi cândva amintirile.

Îmi stăruie însă în amintire un număr de cărți care au fost cu siguranță printre primele citite. Una dintre ele a fost Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, o carte mare, cu pagini din hârtie groasă, cu text ușor de citit și cu ilustrații colorate. Mi-au plăcut foarte mult ilustrațiile lui Petre Vulcănescu, care înfățișau personaje ca dintr-o altă lume, cu mâini și degete lungi, cu figuri subțiratice, unele bune, iar altele cu sufletul hain. Cred că eram prea mic atunci pentru a înțelege dedesubturile poveștii, însă am învățat din ea, ca de altfel din multe alte cărți, că există Bine și că există Rău și că Binele învinge negreșit, în cele din urmă.

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine eroii favoriți din cărți îmi deveneau un fel de prieteni apropiați. Citeam. Citeam cu nesaț. Citeam cu lăcomia cu care vulpea flămândă sare asupra găinilor și, în timp ce citeam, mă gândeam la ei, la eroii cărții, mă imaginam în mijlocul lor, fiindu-le alături la necaz ori în aventuri și dându-le o mână de ajutor fără de care n-ar fi putut trece prin fel și fel de primejdii.

Unul dintre acești prieteni dragi din cărți, primul poate, a fost Buratino, personajul principal al cărții Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino de Alexei Tolstoi. Revăd și acum cartea aceea mare, cu coperte cartonate și minunate ilustrații color realizate de A. Canevschi. Pe prima copertă, un băiețel cu nasul lung, purtând vestuță roșie și pantaloni bufanți, sufla într-o trâmbiță enormă, anunțând parcă începutul unei aventuri cum nu mai auzisem. Orele petrecute citind și recitind povestea micuței păpuși de lemn au fost nenumărate. Mai, mai să mă dau de trei ori peste cap și, ca prin minune, să intru în carte și să-l fac scăpat pe micuțul Buratino din mâinile răului Carabas-Barabas.

Ca orice copil, iubeam tare mult cărțile care mă făceau să râd, iar una dintre acestea a fost Povești despre Păcală și Tândală, scrisă de Alexandru Mitru și ilustrată de Done Stan. Citeam și râdeam. Râdeam și citeam. Terminam cartea și o luam de la capăt fără să fi putut spune că m-am săturat. Păcală și Tândală erau isteți nevoie mare și, ori de câte ori le ieșea în cale vreun boier fudul, lacom sau pur și simplu acru din fire, cei doi tovarăși în straie populare găseau o metodă iscusită de a-i da o lecție usturătoare, ca să se-nvețe minte o dată și pentru totdeauna.

Stând acum și gândindu-mă la anii aceia când abia descopeream frumusețile care se ascund în paginile cărților, îmi dau seama că pofta de citit vine citind. La început citești o pagină sau două, iar dacă ți-e gândul mai mult la joacă, ți se par serbezi, plictisitoare, o pierdere de timp. Apoi, cumva, se-ntâmplă că îți cade în mână cartea potrivită, cu o poveste care te intrigă și te captivează atât de mult, că n-o mai poți lăsa din mână. O ții sub pernă, o iei la școală ca să mai citești în pauze și te trezești pe nesimțite că ai citit o carte întreagă, apoi două, trei, zece… Începi să le notezi titlurile într-un caiet, ca să le ții minte, ori i le povestești cu entuziasm mamei. Și uite așa, pe nebăgate de seamă, devii cititor. E mare lucru să fii cititor!

Una dintre cărțile care m-au prins în „capcana” cititului începea așa: „Aveam o muzicuță pe cinste. Mi-a dispărut într-o recreație. Și ce muzicuță era! Parcă o văd.” Chiar așa, parcă o văd și eu… Era o carte cu coperte groase, cartonate, și cu ilustrații simple, alb-negru. Am citit-o de atâtea ori că o știam aproape pe de rost. Și chiar dacă știam prea bine cum se termină, de fiecare dată când o reciteam sufeream alături de Dinu, al cărui tată voia să devină hoț, trăiam emoțiile încercărilor de a opri furtul, iar la final, la scena unde tatăl îi cere iertare fiului, mi se punea mereu un nod în gât. Ah! Frumoasă carte, Muzicuța cu schimbător a lui Nicuță Tănase!

Au urmat și altele, mereu frumoase, mereu ca niște uși care se deschideau spre locuri necunoscute, spre eroi plini de virtuți, spre orizonturi tot mai largi. Am tremurat pentru Jim Hawkins din Comoara din insulă (de Robert Louis Stevenson), care trebuia să-i țină piept vicleanului Long John Silver. Mi s-a strâns inima de tristețe când am citit pățaniile sărmanului erou din Romain Kalbris de Hector Malot și, citind cartea, parcă am deschis ochii mai bine asupra lumii, înțelegând că unii copii sunt atât de săraci, încât n-au nici măcar o bucățică de pâine. Cât despre Winnetou și Old Shatterhand, fabuloșii eroi ai lui Karl May, ce să mai spun? Spun doar atât: i-am iubit din tot sufletul.

Oh! Aș putea să fac o lungă listă cu multe dintre cărțile acelea care mi-au umplut zilele cu clipe prețioase. Citind, a fost ca și cum aș fi călătorit, ca și cum aș fi cunoscut oameni și aș fi avut parte de nenumărate și incredibile aventuri. Pe măsură ce citeam, mă descurcam din ce în ce mai bine; citeam tot mai repede și tot mai mult. Cărțile erau ca o pistă de Formula 1, iar eu eram nimeni altul decât legendarul Ayrton Sena, un Sena al cititului. Puteam înfuleca pagini întregi, iar mintea îmi devenise un fel de cufăr în care se adunau întruna cuvinte noi, pe care nu le știusem vreodată înainte. Descopeream lumea întreagă. Exploram.

Cu timpul, cărțile mi-au devenit cele mai bune prietene. Am învățat să am grijă de ele, să nu le rup, să nu le las în locuri unde s-ar putea strica din cauza căldurii sau a umezelii, să nu le mâzgălesc, să nu le îndoi paginile ca semn de carte și, mai ales, să nu le pierd. Mă întristez când văd copii care se poartă neglijent cu cărțile, dar cred că voi nu sunteți dintre ei.

Mă opresc. Aș mai scrie, însă timpul este scurt și am cărți noi care mă așteaptă să le citesc. Să țineți minte doar atât: unii dintre cei mai buni și nobili prieteni pe care îi puteți avea în viață sunt cei din cărți și cărțile în sine.

 

Advertisements

Muzicuța cu schimbător, de Nicuță Tănase

Mai toți avem câte o cutie sau un sertar în care păstrăm mărunțișuri cu valoare sentimentală. Uneori, printre mărunțișurile acestea sunt și cărți. Mie, de exemplu, mi-a rămas în suflet această cărțulie cu tovarăși și pionieri — Muzicuța cu schimbător.

Cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, un băiat în vârstă de 9 ani a descoperit în micuța bibliotecă a unei mătuși o carte pentru copii. Era chiar Muzicuța cu schimbător, într-o ediție veche, cu coperte cartonate, cu câteva ilustrații alb-negru și cu filele îngălbenite. (În paranteză fie spus, ediția aceea s-a pierdut pe undeva. Băiatul nu a mai găsit-o niciodată.)

Muzicuta cu schimbator

Băiatul a citit-o și a recitit-o de nu știu câte ori. Îi plăceau personajele, iar povestea copiilor care încearcă să stopeze un furt îl emoționa de fiecare dată. Mai ales finalul poveștii.

Mai târziu, băiatul, ajuns redactor de carte pentru copii, și-a amintit de cartea aceasta care, alături de alte câteva, a pus bazele pasiunii lui pentru lectură. Și a hotărât că Muzicuța… ar merita readusă la viață pentru copiii de astăzi. Este adevărat că, spre deosebire de anii acelei galaxii îndepărtate, prezentul le oferă micilor cititori o ofertă mult mai bogată și mai atrăgătoare. Printre frumoasele cărți de astăzi, Muzicuța cu schimbător este un fel de micuță Cenușăreasă. Dar ea (re)există și are valoarea ei.

Băiatul-redactor a avut o altă bucurie în legătură cu această carte. Unul dintre ilustratorii care înfrumusețau cărțile și revistele pentru copii în anii copilăriei lui (și chiar și mai înainte), aflat acum la o vârstă înaintată, a acceptat provocarea de a realiza câteva ilustrații pentru Muzicuța cu schimbător. Așa se face că prima ediție a cărții Muzicuța cu schimbător din perioada postdecembristă (și poate și ultima) a apărut la Editura Viață și Sănătate, având ilustrații semnate de maestrul Puiu Manu.

Cartea a fost inclusă în colecția „Cărțile galbene”.

Dar, de fapt, despre ce este vorba în Muzicuță…? Despre un băiat obișnuit, Dinu, care află întâmplător că tatăl lui intenționează să fure cherestea, momit fiind de un individ dubios, Sterică. Gândul că va deveni fiul unui hoț, arătat de toată lumea cu degetul pe stradă, îi dă fiori lui Dinu. Așa că, împreună cu prietenii lui — Chiru, Rădulescu, Ofelia și Oprinescu —, Dinu încearcă să oprească înfăptuirea furtului.

Cartea e scrisă cu mult umor, replicile personajelor se succed cu repeziciune și „te prind”, iar lecția despre cinste este predată școlărește, fără a trebui căutată prea mult printre rânduri.

Știu că unii dintre cititori (sau mai degrabă dintre părinții lor) au strâmbat din nas pentru că Muzicuța cu schimbător se petrece într-o epocă de tristă amintire, așa-numita epocă de aur. Însă cartea în sine nu este despre epoca aceea, ci despre niște copii care cred în cinste și care încearcă din răsputeri să oprească un lucru rău, un furt. Chiar și pentru copiii acestei generații — sau mai ales pentru ei — este necesară o astfel de lecție, predată atât de simplu de Nicuță Tănase.

Și cine a fost Nicuță Tănase? Greu de spus… Mențiunile despre el sunt puține. Nu a fost unul dintre marii scriitori. A trăit între 1924-1986, a publicat povestiri, foiletoane satirice și fragmente de roman în ziare și reviste. Textele lui sunt cu precădere umoristice, sunt pline de vervă, având note autobiografice și descriu viața din mediul citadin privită prin ochii copiilor și adolescenților. În 1979, Nicuță Tănase a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București.

Dar de ce se numește cartea Muzicuța cu schimbător? Ei, asta vă las pe voi să descoperiți… Iar dacă vreți să faceți lucrul acesta, puteți cumpăra cartea de AICI.

„MUZICUȚA CU SCHIMBĂTOR”, de Nicuță Tănase

Există cărți care îl fac pe copil să se îndrăgostească de citit. Pentru mine, una dintre aceste cărți a fost Muzicuța cu schimbător.

Tocmai mă mutasem într-un alt oraș. N-aveam prieteni, n-aveam cu cine să mă joc, eram în clasa a IV-a. Cele mai bune prietene îmi erau cărțile. Și tot răscolind printre cărțile pentru „ăi mari” din biblioteca unei mătuși, am dat de Comoara din insulă și de această cărțulie cu coperte cartonate și pagini îngălbenite de vreme, presărată ici-colo de ilustrații — era Muzicuța cu schimbător de Nicuță Tănase.

Muzicuta cu schimbator

Să vă spun acum de câte ori am citit cartea aceasta la vremea aceea, n-aș ști. Îmi plăcea mai ales să recitesc anumite episoade care mi se păreau amuzante. Știu doar că Dinu, Chiru și ceilalți eroi ai cărții mi s-au lipit atunci de suflet. Și, după ani, ca redactor de carte pentru copii, mi-am zis: „De ce n-aș readuce la lumină Muzicuța?”

În 2012, am reeditat la Editura Viață și Sănătate fabuloasa Muzicuță, într-o colecție destinată copiilor din clasele primare — Colecția „Cărțile galbene”. Și, pentru ca bucuria să fie deplină, am avut ocazia să lucrez la acest proiect cu ilustratorul Puiu Manu, care ne-a făcut câteva ilustrații drăguțe, „de epocă”, în ton cu perioada în care este plasată acțiunea cărții.

Eroul cărții este Dinu, un puști obișnuit, care află din întâmplare că tatăl lui s-a înhăitat cu un tip uns cu toate alifiile, Sterică, plănuind împreună să fure cherestea. Pentru că totul se petrece din scurt, Dinu fuge de acasă și, ajutat de prietenii lui — Chiru, Rădulescu, Ofelia și Oprinescu, pune la cale un plan de împiedicare a furtului. Nu spun mai mult, ca să nu stric plăcerea lecturii…

Sunt convins că micuții cititori vor fi captivați de poveste, de ritmul ei alert, de dialogurile vioaie și de replicile pline de haz.

muzicuta cu schimbator09

Sigur, ar putea exista unele obiecții în legătură cu faptul că Muzicuța reflectă o epocă pe care am vrea s-o dăm uitării, o epocă cu tovarăși și pionieri. Aș aprecia totuși că povestea în sine poate fi citită și altfel, astfel încât să se ia din ea ceea ce este bun, frumos, fără a ne poticni în mici detalii. Iar pentru a susține valoarea poveștii în sine, redau ce mi-a povestit un adult…

Într-o zi, voind să tragă un pui de somn, și-a rugat soția să-i citească o poveste și s-a întins în pat. Soția, nebănuind probabil că Muzicuța cu schimbător este o poveste mai lungă, a luat tocmai această carte și a început să-i citească soțului cu voce tare. Pe măsură ce citea, soțul era tot mai prins de poveste, așa că „i-a sărit somnul”. La final, înduioșată de povestea micuțului Dinu, soția a izbucnit în plâns…

Povestea lui Dinu și a inimoșilor săi prieteni este într-adevăr plină de farmec și emoționantă. Cred că, într-un timp când sunt atât de multe cărți din genul fantasy, cu orci, gnomi, vrăjitori etc., copiii ar putea face un mic „ocol” spre trecut, redescoperind una dintre cărțile de aur ale copilăriei bunicilor lor. Și am convingerea că nu vor regreta.

Muzicuța cu schimbător poate fi cumpărată de AICI. Are un pic peste suta de pagini, format 13 x 20 cm, e tipărită pe hârtie volumică și costă doar 8 lei.

De dragul cărții, pun și două dintre copertele unor ediții mai vechi, deși n-am reușit să dau și de ediția pe care am citit-o în copilărie.

Muzicuta1

Muzicuta3