Matilda, de Roald Dahl

Țineți-vă bine! În Matilda de Roald Dahl toate (sau aproape toate) lucrurile sunt pe dos. Eroina principală este o fetiță căreia îi place să citească și să descopere mereu noutăți și curiozități, în timp ce părinții ei, domnul și doamna Wormwood ar vrea să o țină doar în fața televizorului și o ceartă când o văd cu vreo carte în mână.

Bine ați revenit în lumea interesant de neserioasă a lui Roald Dahl, părintele literar al Matildei, fetița-geniu care știe la doar 5 ani să rezolve calcule matematice dificile și care i-a citit deja cu pasiune pe Dickens, Shakespeare, Kipling, Greene, Steinbeck, Austen, Hardy, Hemingway, Lewis, Orwell, Faulkner etc., etc., etc. Suntem deja impresionați, așa că nu mai continuăm lista.

Putem identifica două părți principale ale cărții, în cea dintâi făcând cunoștință cu uimitoarea Matilda, precum și cu familia ei trăsnită: o mamă leneșă și fandosită, un tată îngâmfat și escroc și un frate care ia aminte cu seriozitate la lecțiile despre cum să câștigi bani în mod necinstit, lecții predate bineînțeles de tatăl lui. Vă veți amuza citind capitolele despre renghiurile jucate de Matilda tatălui ei ca să-l pedepsească pentru comportamentul său total neadecvat și pentru maniera brutală în care îi vorbește ori de câte ori este nemulțumit de preocupările fiicei lui.

Apoi, în cea de-a doua parte, universul micuței Matilda se extinde: fetița merge la școală.

Când Matilda ajunge la școală, în clasa întâi, domnișoara Honey, învățătoarea ei, își dă seama rapid că are de-a face cu un copil neobișnuit de inteligent (și modest pe deasupra). Din păcate, și la Școala Primară Crunchem Hall lucrurile sunt tot pe dos. Directoarea școlii, domnișoara Trunchbull, este o ființă feroce, ruptă parcă dintr-un ring de wrestling, o creatură incredibilă (ca Hulk), un Moby Dick feminin, un buldozer cu chip de om care – culmea! – urăște copiii, în special pe cei mici, și care folosește ca metodă pedagogică terrroarea… Domnișoara Honey, obișnuită cu directoarea școlii, rămâne însă cu adevărat perplexă când constată că părinții fetiței nu numai că nu iau în serios capacitățile intelectuale deosebite ale fiicei, ci sunt chiar nemulțumiți de preocupările acesteia pentru carte și studiu.

Matilda, matură, citită, simpatică, dulce, modestă, știe însă să se descurce întotdeauna, fie că are de-a face cu tatăl său, Harry Wormwood, vânzător de mașini second hand, care își înșală sistematic clienții și se consideră genial, fie că se confruntă cu teribila domnișoară Trunchbull, care folosește elevii din școală pe post de ciocan de aruncat, adorând să-i tortureze în fel și chip (capitolul despre elevul pedepsit să mănânce singur un tort enorm este pur și simplu delicios).

Matilda are însă și aliați, cel mai important fiind buna domnișoară Honey. Un pic pe dos decât în realitate, colegii Matildei nu par nici invidioși din cauza cunoștințelor acesteia, nici dornici să o izoleze, ci, dimpotrivă, sunt prietenoși și gata să îi sară în ajutor la nevoie.

Fiind o carte de Roald Dahl este bine ca cititorii să fie avertizați că limbajul este ușor cam piperat, iar unele detalii cam gri din punct de vedere moral. Atât Harry Wormwood, cât și Trunchbull nu se sfiesc câtuși de puțin să îi agreseze verbal pe copii, dar, hei, la urma urmei, acesta este rostul unui personaj negativ, și anume să își descarce energia negativă și să i se facă atât de neplăcut cititorului, încât acesta abia-abia să aștepte să-l vadă pus la punct pe cel rău.

Cititorii descoperă prin intermediul Matildei că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare, ci dimpotrivă. Copiii deștepți sunt cei care împrumută cărți de la bibliotecă și care își îmbogățesc permanent cunoștințele, așa cum face Matilda. În același timp, eroina cărții nu se îngâmfă pentru că are un nivel superior de inteligență sau pentru că știe mai multe decât copiii de vârsta ei. Modestia ei este o altă lecție pe care cititorii o pot deprinde. Dahl își presară lecțiile în paginile cărții, însă printr-o poveste care nu este deloc plictisitoare sau moralizatoare și în care multe sunt pe dos, mizând pe inteligența copiilor care vor citi printre rânduri ce e bine și ce e rău.

Cititorul adult observă cu ușurință idei semnificative, care i-ar putea scăpa minorului. Una ar fi aceea a influenței pe care atitudinea și comportamentele adulților o au asupra formării ființelor fragede și fragile care sunt copiii. Câți părinți din lumea reală nu se comportă de fapt iresponsabil, făcând, asemenea părinților Matildei, din televizor un zeu care golește nu doar mințile lor, ci și pe acelea ale propriilor copii, condamnându-i pe aceștia la ignoranță pe viață?

Cartea îmbină imaginația de neoprit a lui Dahl cu elemente care fac din ea o lectură captivantă: umor, dialoguri vii, un pic de mister, răsturnări de situație, elemente fantastice și, bineînțeles – nu vă veți supăra că o spun deja aici – happy end. Ca de obicei atunci când este vorba despre o carte de Roald Dahl, ilustrațiile sunt realizate de legendarul Quentin Blake.

Matilda a fost publicată de Editura Arthur, în traducerea Christinei Anghelina, în mai multe ediții, inclusiv în seria de autor „Roald Dahl”.

 

Advertisements

Doamna Doubtfire, de Anne Fine

Vă amintiți probabil că în anii ’90 una dintre cele mai difuzate dramedii a fost Mrs. Doubtfire (1993; regia: Chris Columbus), cu regretatul Robin Williams în rolul tatălui divorțat care, pentru a petrece mai mult timp alături de copiii lui, se deghizează în femeie, fiind angajat ca bonă de fosta soție.

Cartea care a stat la baza scenariului, respectiv Doamna Doubtfire de Anne Fine, este disponibilă de ceva timp și în limba română (publicată de Editura Arthur în traducerea Iuliei Arsintescu).

Daniel Hilliard este tatăl. Miranda Hilliard este mama. Cei trei copii, de la cel mai mare la cel mai mic sunt Lydia, Cristopher și Natalie. Acestea sunt personajele unei povești triste, rupte parcă din viața reală. Cei trei copii sunt calul de bătaie al unor părinți care se urăsc atât de mult, încât uită că una dintre principalele lor responsabilități este să le asigure stabilitate și echilibru emoțional copiilor pe care i-au adus pe lume.

Cine este vinovatul pentru această situație nefericită? Să fie Daniel oare? Bărbatul încă imatur, incapabil să își facă ordine în propria casă, lipsit de loc de muncă și având un temperament greu de stăpânit poartă în sine toate ingredientele necesare pentru a face lucrurile să meargă prost la orice oră din zi sau din noapte. Dar Miranda? Ei bine, și ea poartă partea sa de vină: este inflexibilă, rece față de nevoile celor din jur, mereu dispusă să folosească orice instrument la îndemână pentru a-i face viața amară lui Daniel, prea oarbă ca să vadă că războiul pe care îl întreține cu fostul soț face victime colaterale.

Și cine suferă din cauza certurilor nesfârșite dintre cei doi soți? Evident, copiii, martori la nenumăratele scene dintre mama și tatăl lor.

Romanul scris de autoarea britanică Anne Fine este presărat cu numeroase replici și momente hazlii. Daniel se preface adeseori, când Miranda nu este atentă, că scoate o armă imaginară cu care o termină pe fosta soție o dată și pentru totdeauna. Copiii au mai mereu pe buze replici prin care taxează comportamentul imatur al ambilor părinți. Desigur, situațiile cele mai hazoase apar datorită rolului jucat de Daniel în casa fostei soții, acela de bonă – doamna Doubtfire.

Dincolo de toate elementele cu caracter umoristic ale cărții, Doamna Doubtfire le vorbește cititorilor despre o realitate tristă, mai tristă astăzi decât la data publicării cărții (1987), deoarece sunt tot mai mulți părinți răzgâiați și mofturoși, plictisiți de propriile responsabilități, grăbiți „să își refacă viața” și incapabili să înțeleagă cu adevărat că un copil nu este o jucărie pentru care să te cerți sau pe care s-o arunci în cutie când te-ai plictisit de ea.

Cartea, spre deosebire de filmul omonim, are alt scop decât acela de a ne smulge zâmbete sau hohote de râs. Scopul ei este să ne trezească la realitate, să înțelegem câte răni îi poate provoca pe dinăuntru unui copil o atmosferă de ostilitate, un război casnic, un divorț al celor alături de care ar trebui să crească fericit. Tocmai de aceea Doamna Doubtfire nu este doar o carte pentru copii, ci și una pentru adulți, fie ei părinți sau nu.

Subiectul sensibil recomandă cartea unor cititori mai mari, capabili să facă față tristeții care abundă în paginile ei. De altfel, chiar și pe site-ul autoarei apare recomandarea ca această carte să fie citită de „copiii mai mari”. Asta înseamnă că nu este genul de poveste după care se dau în vânt preșcolarii sau copiii din clasele primare, adică presărată cu umor și cu happy end. M-am uitat un pic pe internet și am văzut persoane dezamăgite din cauză că filmul nu este exact ca povestea din carte și viceversa, oameni nemulțumiți că romanul nu este de fapt cum știau ei din film. Eu zic să dați o șansă cărții. Vă va plăcea. Apoi, dacă doriți, puteți să (re)vedeți și filmul din 1993.

Pentru că tot ne-am amintit de filmul Mrs. Doubtfire și de Robin Williams, să vedem două scene care au fost filmate, dar care, în cele din urmă, n-au mai fost incluse din cauza încărcăturii lor emoționale.

Despre autoarea Anne Fine puteți afla mai multe chiar de pe site-ul ei, annefine.co.uk.

 

Domnul Sconcs, de David Walliams

David Walliams știe foarte bine care sunt ingredientele potrivite pentru o carte pe gustul copiilor: umor, acțiune, personaje interesante (eroi pozitivi vs. eroi negativi), dialoguri multe și capitole scurte. Iar Domnul Sconcs (Mr. Stink în original) conține cu siguranță toate aceste ingrediente.

Eroina cărții este Chloe, în vârstă de 12 ani, timidă și nefericită din cauze multiple: 1. are o mamă care își dă aere aristocratice și care aspiră la funcții politice înalte; 2. are o soră mai mică, Annabelle, răzgâiată, pârâcioasă și plină de ifose; 3. are probleme cu propria greutate; 4. este calul de bătaie al supervedetei școlii, Rosamund. Iar lista ar putea continua.

Celălalt erou principal al cărții este vagabondul poreclit „domnul Sconcs”, evident din cauza mirosului său urât. Cartea începe astfel: „Domnul Sconcs puțea. Și de asemenea duhnea. Și dacă ar fi corect să spunem că duhorea, ei bine, să știți că și duhorea. Era cel mai soios și puturos răpănos care existase vreodată.” Se poate observa în cazul acestui personaj că Walliams operează cu anumite stereotipii – omul străzii care miroase urât și care a uitat cum și de ce să folosească apa și săpunul –, căutând să scoată la lumină ideea că prejudecățile ne împiedică să vedem ceea ce este în sufletul unui om, că dincolo de duhoarea respingătoare pot fi descoperite resurse de bunătate, omenie și înțelepciune nebănuite. Este o lecție importantă, o lecție neînvățată de mulți adulți, dar pe care o vor învăța copiii care vor citi această carte.

Viața micuței Chloe ia o turnură neașteptată în ziua în care își face un pic de curaj și îi vorbește singuraticului vagabond. Între cei doi se înfiripă o frumoasă relație de prietenie, care va avea însă de înfruntat opoziția doamnei Janet Fărâmă (care pretinde să i se spună Faraaama), mama fetei. Madame Fărâmă este eroina negativă a cărții, obsedată de succes și dornică să câștige voturi cu un program politic ce include, între altele, interzicerea prezenței pe străzi a oamenilor fără adăpost și obligația de a ține câinii în lesă chiar și în casă. Evident, Chloe este intimidată de o mamă atât de autoritară, însă, treptat, cu ajutorul noului său prieten, va descoperi în ea însăși resursele necesare pentru a face față provocărilor.

Temele cărții sunt diverse și, deși abordate în stilul inconfundabil al umoristului David Walliams, serioase în esența lor: oamenii străzii și atitudinea celorlalți față de ei; zâzania dintre frați sau surori; părinții dificili; ipocrizia politicienilor; slăbiciunile adulților; crizele familiale; descoperirea propriilor talente și încrederea în forțele proprii; singurătatea ș.a.

Umorul lui Walliams este construit prin exagerări și absurd – a se vedea lista cu programul Annabellei –, dar și prin născocirea de situații neobișnuite, ca de exemplu prestația domnului Sconcs în cadrul unei emisiuni TV.

Raj, indianul simpatic și aiurit, posesor al unui chioșc cu de toate și unul dintre personajele secundare ale cărții, apare și în alte cărți ale lui Walliams.

Ilustrațiile cărții sunt opera faimosului Quentin Blake.

Domnul Sconcs le va plăcea mai cu seamă copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 11-12 ani. Cartea a fost publicată de Editura Arthur, în 2015, fiind tradusă în limba română de scriitoarea Lavinia Braniște. Tot la Editura Arthur au apărut, dintre cărțile lui David Walliams: Băiatul miliardar; Bunicuța hoțomană și Mătușica îngrozitoare. Sperăm desigur că aceeași editură va reuși să le ofere micilor cititori din România și celelalte titluri semnate de autorul englez.

 

Cei doi teribili se întorc, de Jory John și Mac Barnett

Ideea unei continuări a cărții Cei doi teribili părea teribilă în sine. Putea să iasă bine sau… o biată farsă. Ce ar mai fi putut face în plus faimoșii Niles și Miles, personajele create de Jory John și Mac Barnett, care ne-au amuzat cu aventurile lor din primul volum? Oare o nouă serie de farse ar fi fost suficientă pentru a ridica volumul Cei doi teribili se întorc la nivelul celui dintâi?

cei doi teribili se intrc

Veți decide singuri dacă această continuare a farselor lui Miles și Niles este la fel de distractivă și de captivantă ca volumul 1. Nu că aș vrea să vă influențez cumva, dar eu cred că da, Barnett și John au menținut standardul ridicat.

Aventurile din acest al doilea volum se petrec la un an după ce Niles și Miles s-au cunoscut și au creat celebrul club al farsorilor, numit „Cei doi teribili”. Evident, cartea începe în forță, cu câteva farse simpatice și amuzante puse la cale de cei doi băieți, însă autorii ne pregătesc câteva surprize, cea mai mare dintre acestea fiind înlocuirea directorului Barry Latră la conducerea Academiei de Științe Exacte și Socio-Umane din Valea Ionii de către tatăl său, fostul director Bertrand Latră. După cum se va vedea, Bertrand Latră este un tip muuult mai dur decât fiul său și cu siguranță mai viclean. În scurtă vreme, farsorii se vor trezi în incredibila situație de a nu mai putea face farse în școală.

Îi vom vedea pe Miles și Niles într-o situație inedită, detronați din poziția confortabilă de regi ai farsorilor, adică șomeri cu acte în regulă. Soluția la care se vor gândi este însă cu adevărat neașteptată și, de ce nu, amuzantă, implicând un partener-surpriză.

Cei doi teribili se întorc (The Terrible Two Get Worse) poate fi cartea potrivită pentru un anumit gen de cititori sau pentru copiii cu vârsta potrivită. În ce mă privește, dacă aș fi avut cartea asta prin clasele a III-a și a IV-a, probabil că aș fi recitit-o de vreo douăzeci de ori. Are numeroase dialoguri presărate cu poante și ironii, prea puține (ca să nu spun deloc) descrieri, capitole scurte și ilustrații care sunt integrate textului, contribuind la construirea narațiunii. Ilustrațiile au fost realizate de același talentat Kevin Cornell, care a ilustrat și prima serie de peripeții ale farsorilor.

Am remarcat că, spre deosebire de primul volum, autorii au ales să presare în text referințe la diverse opere literare sau concepte. De exemplu, una dintre profesoare îi învață pe elevi despre diferența dintre propagandă și samizdat. Găsim citate din discursuri și cărți celebre, aluzii la cărți clasice etc.

Deși a fost scrisă în primul rând pentru a amuza (copiilor le plac enorm cărțile pline de umor), Cei doi teribili se întorc are și o frumoasă lecție strecurată printre farsele eroilor săi. Este vorba despre expunerea unor moduri diferite de abordare a educației (Bertrand Latră este exponentul unui mod sau model pedagogic rigid, bazat pe ideea că profesorul este un zeu atotștiutor, iar elevul, sărman posesor al unei minți fragile, căreia trebuie să i se ofere informație, informație, informație), autorii sugerând că unul ar putea fi mult mai atrăgător și mai eficient decât altul.

Bineînțeles (iar asta îi va bucura pe cei care au citit primul volum; apropo, dacă nu ați citit încă Cei doi teribili, este absolut necesar să începeți cu prima carte) că vă veți reîntâlni cu îngâmfatul Josh Latră, nepotul lui Bertrand și fiul lui Barry, ale cărui aere de mic șef vor face deliciul cititorilor.

Cartea a fost tradusă din limba engleză de Laura Sandu și a fost publicată de Editura Arthur.

 

Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman

I-am recomandat unei colege cartea Tu ești mămica mea? de P.D Eastman și m-am bucurat când, după doar câteva zile, mi-a spus că aceasta a devenit favorita mezinei sale.

Tu esti mamica mea

Tu ești mămica mea? este o scriere clasică pentru cititorii mici-mici-mici, o poveste simplă, plăcută, ușor de ținut minte, frumos ilustrată și cu toate acele elemente repetitive care le plac atât de mult preșcolarilor deoarece le oferă sentimentul că au „prins șpilul” poveștii.

Textul este foarte scurt și scris cu litere mari, astfel încât copiii care învață să citească silabisind să poată folosi cartea pentru a face pași mici în marea lume a cărților. Este important de precizat că vocabularul folosit le este accesibil copiilor. Tu ești mămica mea? este genul de carte care poate fi citită cu voce tare, iar părinții se vor bucura să aibă la îndemână o astfel de poveste care poate fi parcursă destul de repede, mai ales că preșcolarilor – când le cade cu tronc o poveste – le place să reia povestea de mai multe ori pe zi.

Povestea îl are în centrul atenției pe micuțul pui al unei păsări zburătoare, abia ieșit din găoace și mirat nevoie mare că nu o vede nicăieri pe mămica lui. Absența acesteia (noi știm că ea a plecat să caute hrană pentru pui) este suficientă pentru el să pornească într-o aventură nemaipomenită – cel puțin din punctul lui de vedere –, în căutarea mamei sale. Narațiunea este liniară. Rând pe rând, puiul întâlnește diverse personaje (familiare nouă), un pisoi, o găină, un dulău etc., pe fiecare dintre acestea întrebând-o același lucru: „Tu ești mămica mea?”

Povestea imaginată de Eastman îi ajută pe copii să descopere câteva lucruri esențiale: păsările vin pe lume ieșind dintr-un ou; fiecare vietate de pe lumea asta are o mămică a ei; fiecare mămică trudește ca să aibă mâncare pentru puișorul ei; puii și mamele seamănă ș.a.m.d. Lecția cea mai importantă este însă aceea că orice pui trebuie să asculte de mămica lui, să stea cuminte acasă și să o aștepte.

Sunt convins că micuților cititori (sau ascultători, dacă povestea le este citită de părinți) povestea puiului le va plăcea în primul rând pentru că este amuzantă, mai ales când puiul se întreabă dacă nu cumva un avion sau alt obiect neînsuflețit este mămica lui. Apoi, preșcolarii vor fi captivați de povestea în sine, de căutarea puiului, vor deveni curioși să afle dacă puiul își va găsi mama. Există chiar și momente tensionante, precum acela în care este ridicat în cupa unui Forn – oare va reuși să scape cu bine?

Ilustrațiile sunt simple, clare, ușor de înțeles și tocmai de aceea atrăgătoare pentru cei mici. Paleta cromatică este destul de limitată, restrânsă la diverse nuanțe maronii, completate cu galben și roșu.

P.D. Eastman (P.D. vine de la Philip Dey, nicidecum de la Police Department) a fost scriitor și ilustrator american (1909-1986), care a lucrat pentru Walt Disney Productions și pentru Warner Brothers. A creat numeroase cărți pentru copii, precum: Go, Dog Go!; Sam and the Firefly; The Best Nest; Big Dog… Little Dog etc. Eastman a fost colaborator apropiat al unui alt renumit autor de cărți pentru copii, Dr. Seuss.

Cartea Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman a fost tradusă în limba română de Vlad Zografi și publicată de Editura Arthur în 2017.

 

A doua carte cu Apolodor, de Gellu Naum

Era un lucru firesc și de așteptat ca Editura Arthur să îmbrace în haină de sărbătoare și A doua carte cu Apolodor după ce, în 2016, a publicat într-o ediție nouă, ilustrată de Dan Ungureanu, prima carte despre faimosul pinguin, respectiv Cartea cu Apolodor (am scris despre aceasta AICI).

Cred că e de prisos s-o spun, al doilea volum cu Apolodor a fost ilustrat de aceeași mână măiastră a lui Dan Ungureanu. Ilustrațiile sunt foarte frumos realizate și cu siguranță îi vor atrage pe copii. Plus că oferă variante de interpretare a versurilor lui Gellu Naum.

„Bătrânii” își amintesc, desigur, că, în cea de-a doua carte, drăgălașul pinguin se întoarce însoțit de doi prieteni: leul Amedeu și cangurul Ilie.

Spre deosebire de întâia carte, care înfățișează aventurile călătorului Apolodor în cele mai diverse colțuri ale lumii, cartea de față este mai degrabă o colecție de scurte versificații, pe diferite teme, în centrul atenției fiind personajele amintite. În câte două, trei sau patru strofe, Gellu Naum își așază personajele în felurite ipostaze și situații. Uite-i, de pildă, pe cei trei voinicei când la plajă, când la „Marele Bal”, când în vară, când în iarnă, când în grădină, când în bucătărie, când pe șantierul arheologic, când în spațiul cosmic ș.a.m.d. Și de fiecare dată se întâmplă ceva care să pună copilul-cititor pe gânduri.

Uneori, micuții eroi ai cărții trec prin situații amuzante, ca de pildă când Apolodor, stând la soare, se decolorează ori atunci când, dorind Amedeu să interpreteze muzică de Bach, micuțul pinguin este transformat în stativ de partituri. Ca să nu mai pomenim de buna intenție a pinguinului de a-l scăpa pe Amedeu de o muscă nesuferită, intenție finalizată printr-o lovitură în freza leului sau de faptul că, după ce îl îmbăiază pe pinguin, prietenii lui îl întind la uscat, printre rufe, pe sârmă. Râzându-și parcă de Pinocchio, Gellu Naum spune că „pe mincinoși / Îi cunoști după urechi”, iar aici cangurul Ilie este vinovatul, ca unul care „Cam de șase ori pe lună… / Spune câte o minciună.”

Alteori, poetul se folosește de rime ca de o bucată de cretă cu care scrie pe tablă mici povețe pentru cititori. „Când te roagă cineva, / Ce-ți rămâne de făcut?” se întreabă retoric autorul. Evident, să pleci urechea la rugămintea înaintată atât de respectuos.

Fie că vorbim despre mofturile făcute la masă de cangurul Ilie, despre pasiunea pentru citit a lui Apolodor, despre importanța practicării unui sport, despre culorile semaforului sau despre cadoul cumpărat cu ocazia zilei de naștere a cangurului, un lucru e sigur: Gellu Naum pune în versurile sale multe „vitamine” pentru inimă și minte.

Autorul, ca un făcut, nu vrea să uite nici de foarte importanta oră de culcare: „Ca să crești, ești obligat, / Când e ora de culcat, / Să te urci frumos în pat.”, oferindu-l ca exemplu negativ pe îndărătnicul Ilie care, sugerează poetul, de atâta nedormit va scădea în înălțime. Carevasăzică: dormi, crești; nu dormi, descrești. Cât privește spălatul pe dinți, copiii vor rămâne de-a dreptul uimiți să afle că Apolodor face lucrul acesta de trei ori pe zi, cu rezultate excepționale în cariera sa de fotbalist.

Dacă Amedeu este personajul-model – pasionat de muzică, amabil, răbdător, deștept, Ilie pare să fie opusul lui: e încăpățânat, dezorganizat, plin de toane etc. Apolodor se află undeva la mijloc, animat mai mereu de intenții bune, dar urmărit câteodată de un strașnic ghinion, ca atunci când, la pescuit fiind, prinde o… gheată.

A doua carte cu Apolodor își caută loc în bibliotecile micilor cititori. Calitatea tehnică – hârtie, coperte cartonate, interior color, font ușor de citit – este, de asemenea și ca de obicei, la înălțime.

 

Regele tuturor sălbăticiunilor, de Maurice Sendak

Trebuie spus de la început că Regele tuturor sălbăticiunilor (Where the Wild Things Are) este o carte care spune povestea prin ilustrații. Textul este de importanță secundară. Este cartea considerată astăzi cea mai importantă operă a lui Maurice Sendak.

Eroul principal, Max, este un băiețel care, îmbrăcat într-un costum de lup și înarmat cu o furculiță, își fugărește câinele prin casă. Asta până când mama îl ceartă, numindu-l „Sălbăticiune” și îl trimite la culcare fără să îi dea de mâncare. După ce Max intră în camera lui se înfiripă în poveste elementul fantastic. O pădure misterioasă crește în cameră, iar spațiul devine o altă lume. Max se suie într-o micuță ambarcațiune cu pânze și plutește „aproape peste un an” până la „locul sălbăticiunilor”. Întâmpinat de diverși monștri cu gheare lungi, ochi galbeni, coarne ascuțite și figuri grotești, micuțul Max nu se pierde cu firea, ci le îmblânzește printr-un truc magic, iar sălbăticiunile îl fac regele lor.

„Și acum, a răcnit Max, să înceapă tărăboiul sălbatic!”

Imediat după această poruncă a băiatului, Sendak ne oferă nu mai puțin de 6 pagini doar cu ilustrații ale „tărăboiului”. Max și monștrii țopăie, urlă la lună, se cațără în copaci și defilează ca o veritabilă hoardă sălbatică. După o vreme, băiatul se plictisește și pornește pe mare înapoi spre casă. Ajungând în camera sa, descoperă că este chiar noaptea când a plecat – deși doar călătoria dus-întors îi luase nu mai puțin de doi ani – și că mâncarea frumos mirositoare și caldă îl așteaptă pe masă.

Cartea lui Sendak a stârnit controverse la data publicării. Au fost voci care au întrebat dacă este un material adecvat pentru copii. De altfel, se poate spune că Regele tuturor sălbăticiunilor nu a fost singura lui carte pentru copii care a ridicat sprâncene și semne de întrebare. Chestiuni precum atitudinea nepotrivită a eroului față de mama lui, dar și faptul că aceasta l-a pedepsit trimițându-l la culcare fără să-i dea de mâncare au fost printre elementele care i-au nemulțumit pe critici.

Sendak a spus că povestea lui ilustrează modul în care, uneori, copiii, cuprinși de sentimente negative, se retrag în ei înșiși, se refugiază într-o lume imaginară în care ei sunt „șefii”, putând dispune după plac de personajele imaginare de care se înconjoară. Intenția ilustratorului, conform propriilor declarații, a fost să creeze un personaj apropiat de realitate, adică un copil care poate fi și răutăcios sau obraznic.

Povestea imaginată de Sendak iese într-adevăr din tipare, dar nu are cum să îi sperie pe copii. Cred că, dimpotrivă, îi va incita. Orice copil creează, cu ajutorul imaginației, lumi și personaje fanteziste, tărâmuri în care se vede pe sine însuși ca rege, pirat, erou, cavaler, muschetar etc. Aventura micului Max este fără îndoială una imaginară, un vis, poate… O sugerează chiar ilustratorul cărții care include, într-una dintre primele pagini, un tablou ce înfățișează un monstru (o sălbăticiune) de tipul celor pe care băiatul îi va întâlni ulterior, iar tabloul este semnat chiar de Max. El este spiritul creator. Tot ce urmează se naște din creativitatea lui fertilă.

Că Max este un copil obișnuit o sugerează și faptul că, în joaca lui, își construiește singur un cort în interiorul casei. Câți dintre noi nu ne-am aranjat astfel de „culcușuri” în copilărie?

Întoarcerea lui Max din călătoria lui imaginară se petrece în circumstanțe delimitate clar de autor. Băiatul „și-a dorit să fie acolo unde el era cea mai iubită ființă dintre toate”. Or unde anume era locul acesta? Acasă. În plus, mirosul de mâncare pe care el îl adulmecă „dintr-un colț îndepărtat al lumii” este un miros real. Se întâmplă adeseori, chiar și în lumea adulților, ca visele să fie (re)modelate de stimuli reali, exteriori. Când ajunge din nou acasă (când se trezește, adică), băiatul găsește pe masă mâncarea caldă așezată acolo de o mamă iubitoare, inimoasă, pe care nu a lăsat-o sufletul să-și lase puiul nemâncat o noapte întreagă.

Regele tuturor sălbăticiunilor poate fi interpretată și ca o poveste despre curaj. Copiii, mai ales cei foarte mici, se tem adeseori de necunoscut, de lucrurile sau persoanele care, în ochii lor, au dimensiuni sau trăsături exagerate. Tocmai de aceea Max, care nici măcar nu clipește în fața sălbăticiunilor care răcnesc înspăimântător, își dezvelesc colții înspăimântători, își rostogolesc ochii înspăimântători și își arată amenințător ghearele înspăimântătoare, este un exemplu de curaj.

Imaginația, așa cum o sugerează povestea scrisă de Sendak, este (poate fi) o cameră de refugiu, locul unde să ne descărcăm ori să ne regăsim echilibrul. Max se comportă ca orice copil normal care, certat, bate din picior sau trântește ușa și se alege cu o pedeapsă. Criza, pentru a fi trecută cu bine, are nevoie de timp, de un loc special unde copilul să găsească trucul magic prin care să scape de propria furie și să se liniștească. Dacă stăm și ne gândim, cam așa funcționează lucrurile și pentru adulți. În momentele de mare tensiune, oricine are nevoie de un pic de spațiu ca să se poată regăsi. Uneori, lucrul acesta presupune ca, asemenea lui Max, care se alătură „tărăboiului sălbatic”, să dăm frâu liber energiei negative. Orice furtună se descarcă prin fulgere și tunete; apoi, soarele zâmbește parcă și mai frumos decât înainte.

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea lui Max este despre nevoia de a fi iubiți. Orice copil, certat de mama lui, își spune în sine sau îi spune acesteia direct în față „că e rea!”. Max simte nevoia să fie iubit. Tocmai de aceea sălbăticiunile îi declară, la plecare, dragostea lor. Iar când revine în camera lui, băiatul descoperă pe masă, în farfurie, semnul clar că este iubit totuși de mama lui.

În ciuda opiniilor contradictorii, cartea lui Sendak i-a adus acestuia un premiu prestigios, respectiv Medalia Caldecott, iar cei care au apreciat această operă a ilustratorului au declarat că scopul cărților pentru copii nu trebuie să fie idealizarea copilăriei.

Există și o poveste interesantă în legătură cu cartea, poveste care este probabil adevărată. Titlul original al proiectului a fost Where the Wild Horses Are (în traducere, Acolo unde sunt caii sălbatici), dar Sendak nu se descurca prea bine la partea cu desenatul cailor. Ursula Nordstrom, editorul său, a fost un pic nemulțumită de lucrul acesta, așa că l-a „înțepat” cu întrebarea: „Dar ce poți desena, Maurice?” Răspunsul simplu al ilustratorului a fost: „Lucruri” (things, în engleză). Până la urmă, lucrurile pe care le-a desenat s-au bucurat de succes.

Publisher’s Weekly, o cunoscută publicație destinată lumii editoriale, a inclus cartea lui Maurice Sendak în lista celor mai bine vândute 150 de cărți pentru copii din toate timpurile, ceea ce, trebuie să o recunoaștem, vorbește despre larga apreciere de care s-a bucurat cartea de-a lungul anilor (adică din 1963 și până astăzi), atât în Statele Unite, cât și peste hotare. Succesul cărții a fost confirmat și de interesul producătorilor de film, concretizat într-o ecranizare a poveștii lui Sendak. Filmul Where the Wild Things Are a fost regizat de Spike Jones și lansat în 2009.

Este un fapt îmbucurător că Editura Arthur a făcut posibilă întâlnirea publicului român cu Regele tuturor sălbăticiunilor, în condiții grafice și tehnice excelente. Cartea a apărut în limba română încă din 2014, în traducerea Roxanei Jeler.

 

Câteva lucruri despre Maurice Sendak

A fost unul dintre ilustratorii talentați ai anilor 1960, 1970, 1980. A ilustrat cărți pentru copii scrise de unii dintre autorii cunoscuți ai vremii, dar a ilustrat și povești scrise de el însuși. De fapt, ar merita spus că, înainte de a-și ilustra prima lui poveste, a ilustrat 80 de cărți pentru copii scrise de alți autori. Prima carte pe care a scris-o și a ilustrat-o a fost Kenny’s Window, carte apărută în 1956. Deși nu sunt cunoscute publicului român, amintesc aici alte câteva cărți pe care Maurice Sendak le-a scris și ilustrat: The Sign on Rosies Door; Higglety Pigglety Pop!; The Nutshell Library; In the Night Kitchen; Outside Over There.

La moartea sa, în 2012, la vârsta de 83 de ani, publicația New York Times a apreciat că Sendak a fost „considerat cel mai important ilustrator de cărți pentru copii din secolul al XX-lea”. Nu degeaba i s-a decernat și cel mai important premiu din domeniul cărților pentru copii; mă refer la Premiul Hans Christian Andersen.