Un amănunt, de Mircea Sântimbreanu

Sfârșitul ultimului trimestru.

În prag de vacanță, Radu și Dinu învață. Mai precis: repetă. Și mai precis: repetă la zoologie. Cu pumnii la tâmple, legănându-se pe picioarele dinainte ale scaunului, Radu citește cu glas tare:

— Cămila este un animal vertebrat, mamifer, rumegător…

— Radule, treci peste astea, sunt amănunte, se roagă Dinu, pendulând pe celălalt scaun, dar pe picioarele dinapoi. La recapitulare ne interesează lucrurile în mare. Ne-a spus și la școală. „Nu vă pierdeți în amănunte.”

— Cămila trăiește în zonele calde, în deșerturile Africii, Asiei Centrale și Turkestan…

— Amănunte, amănunte… Scurteaz-o, frățioare, treci mai departe.

— Cămila are două cocoașe…

— Și patru picioare, și doi ochi, și o coadă, și… te rog, nu te mai opri la toate mărunțișurile. Vezi pe la sfârșit ce mai e.

— Există mai multe feluri de cămile…

— Treci peste fleacuri, n-auzi? Pe noi ne interesează esențialul, ți-am spus-o de o sută de ori, îl apostrofează, la capătul răbdării, Dinu, mormăind înfuriat ceva despre multiplii sutei.

— Cămila este folositoare omului mai ales în deșerturile în care…

Dinu vântură a lehamite mâna:

— Dă-i bătaie, Radule. Te oprești la orice flecușteț. Altceva?

— Altceva nimic. Atâta tot.

— Vezi ce înseamnă să nu te oprești la toate chichițele? exclamă triumfător băiatul. Așa se recapitulează! Treci mai departe. Poate mai prindem ceva din meci.

— Iepurele de casă. Iepurele de casă este un animal vertebrat…

— Se știe. Ca și cămila.

— Iepurii sunt folositori omului…

— Ca și cămilele. Treci mai departe.

— Ei se hrănesc cu…

— Principalul e că se hrănesc. Vezi pe pagina ailaltă.

— Balena… Balena este un mamifer vertebrat…

— Ca și iepurele. Zi-i mai departe…

— Ea trăiește…

— Etcetera. Treci la ce este esențial.

— Balena are o lungime până la 25 metri și o greutate de 150 000 kg…

— Amănunte, Radule, nimicuri.

— Respiră prin…

— Ca și cămila. Nu te mai opri la toate chițibușurile. Unde vezi tu esențialul? Unde-i principalul?

— Păi, nu văd… nu e…

— Foarte bine, doar nu suntem la lecția de zi. Asta-i recapitulare: fără amănunte!

E oare nevoie să adaug că în mai puțin de un ceas s-a recapitulat întreaga zoologie? Sau poate socotiți că ar fi nevoie acum, la sfârșitul povestirii, să-l scot la lecție măcar pe unul din cei doi? Personal, nu socotesc că e un lucru esențial, dar dacă țineți cu tot dinadinsul, poftim, vă împărtășesc răspunsul lui Dinu de a doua zi la zoologie:

— Șoarecele de câmp este, în general, lăsând deoparte amănuntele și ceea ce nu este principal, este un animal care, în linii mari, nu este prea mare… Și esențialul este că…este mai mic decât altele mai mari. Așadar, cum am mai spus, lăsând deoparte amănuntele și ceea ce nu este principal, șoarecele de câmp trăiește pe câmp.

Poate că totuși nu era esențial să vă redau acest amănunt. Există însă un lucru principal și un amănunt pe care trebuie neapărat să vi le împărtășesc. Principalul este că lui Dinu i s-a dat o notă. Iar amănuntul? Că e nota trei!

 

(Din Mircea Sântimbreanu, Recreația mare, București, Editura Corint, 2008, pp. 255-257)

 

Advertisements

Bursă de cititor Nemira: ai timp să participi

Ai între 12 și 18 ani? Editura Nemira te provoacă să îți pui capul la contribuție, să scrii un eseu cu tema „Cum pot schimba cărțile lumea?” și să-l înscrii în concursul care îți poate aduce o „bursă de cititor Nemira”.

Înscrierile în concurs au început în data de 1 noiembrie 2017 și se vor încheia în data de 26 noiembrie 2017. Va urma o perioadă de jurizare, apoi, în data de 10 decembrie 2017, vor fi anunțați câștigătorii.

Câștigătorii, atenție, vor fi în număr de 5.

Două burse vor fi acordate pentru categoria de vârstă 12-14 ani. Celelalte 3 burse vor fi acordate pentru categoria de vârstă 15-18 ani.

Dacă am înțeles corect, bursierii vor primi cărți publicate de Nemira (din anumite colecții ale editurii) pentru tot restul vieții. Intră pe blogul Editurii Nemira și citește cu atenție regulamentul concursului, ca să te asiguri că vei parcurge toți pașii necesari. Completează formularul de înscriere! Atenție! Este necesară și o declarație din partea unui părinte sau a unui reprezentant legal. Toate acestea, însoțite de fabulosul eseu, vor fi trimise pe adresa de e-mail bursadecititor@nemira.ro

Se pare că există intenția ca acest proiect-pilot să devină unul anual.

Succes!

P.S. Eu aș începe un eseu pe tema amintită astfel: Nu, cărțile nu schimbă lumea. De fapt, lumea nici nu vrea să fie schimbată. Cărțile au însă darul miraculos de a transforma oamenii în altceva decât sunt…

 

George W. Carver se întoarce

Se întoarce printre cititorii vii, ca personaj al biografiei pentru copii Povestea lui George W. Carver, care va apărea în curând în colecția Biblioteca Junior, la Editura Viață și Sănătate.

cop pov lui G carver

Cartea este una dintre cele mai frumoase incluse în colecția amintită. Povestea este cu adevărat inspiratoare, iar ilustrațiile realizate de Adrian Barbu sunt, ca de fiecare dată, la înălțime.

Voi reveni cu detalii amănunțite când cartea va fi ieșită de la tipar. Până atunci puteți să vă uitați în bibliotecă și să verificați dacă vă lipsește vreun titlu din colecția amintită. „Spitalul” cu remedii este AICI.

 

Prietenii mei de aur, din vremuri de demult

Și când te gândești că am început ca inamic al cărților…

Nu-mi plăcea deloc să citesc! Vacanța mare de după clasa întâi avea zile lungi și frumoase și n-aș fi rupt nici măcar o clipă din ele spre-a o dărui cititului. Aveam însă – Of! Of! Of! și iarăși Of! – teme pentru vacanță, iar una dintre ele consta în a citi un anumit număr de povești. Să mă iertați, copii, dar nici nu mai știu ce număr… Oricum, cred că nu prea mare. Mie însă mi se părea enorm și greu de dus sarcina până la capăt.

Mă revăd deci, în oglinda amintirilor, stând în șopronul străbunicilor, aplecat deasupra unei cărți din seria Povești nemuritoare și răsfoind-o grijuliu în căutarea unor basme cât mai scurte. Când citeam, aveam grijă ca din minut în minut să verific atent câte pagini mai aveam până la sfârșitul așteptat cu un fierbinte dor… de joacă.

Oricât mi-aș stoarce amintirile, nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o singur-singurel de la început și până la sfârșit. Și-mi pare atât de rău! Dacă mi-aș notat undeva titlul ei… La vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că lucrul acesta ar putea fi important într-o bună zi. Niciun copil nu știe cât de prețioase îi vor fi cândva amintirile.

Îmi stăruie însă în amintire un număr de cărți care au fost cu siguranță printre primele citite. Una dintre ele a fost Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, o carte mare, cu pagini din hârtie groasă, cu text ușor de citit și cu ilustrații colorate. Mi-au plăcut foarte mult ilustrațiile lui Petre Vulcănescu, care înfățișau personaje ca dintr-o altă lume, cu mâini și degete lungi, cu figuri subțiratice, unele bune, iar altele cu sufletul hain. Cred că eram prea mic atunci pentru a înțelege dedesubturile poveștii, însă am învățat din ea, ca de altfel din multe alte cărți, că există Bine și că există Rău și că Binele învinge negreșit, în cele din urmă.

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine eroii favoriți din cărți îmi deveneau un fel de prieteni apropiați. Citeam. Citeam cu nesaț. Citeam cu lăcomia cu care vulpea flămândă sare asupra găinilor și, în timp ce citeam, mă gândeam la ei, la eroii cărții, mă imaginam în mijlocul lor, fiindu-le alături la necaz ori în aventuri și dându-le o mână de ajutor fără de care n-ar fi putut trece prin fel și fel de primejdii.

Unul dintre acești prieteni dragi din cărți, primul poate, a fost Buratino, personajul principal al cărții Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino de Alexei Tolstoi. Revăd și acum cartea aceea mare, cu coperte cartonate și minunate ilustrații color realizate de A. Canevschi. Pe prima copertă, un băiețel cu nasul lung, purtând vestuță roșie și pantaloni bufanți, sufla într-o trâmbiță enormă, anunțând parcă începutul unei aventuri cum nu mai auzisem. Orele petrecute citind și recitind povestea micuței păpuși de lemn au fost nenumărate. Mai, mai să mă dau de trei ori peste cap și, ca prin minune, să intru în carte și să-l fac scăpat pe micuțul Buratino din mâinile răului Carabas-Barabas.

Ca orice copil, iubeam tare mult cărțile care mă făceau să râd, iar una dintre acestea a fost Povești despre Păcală și Tândală, scrisă de Alexandru Mitru și ilustrată de Done Stan. Citeam și râdeam. Râdeam și citeam. Terminam cartea și o luam de la capăt fără să fi putut spune că m-am săturat. Păcală și Tândală erau isteți nevoie mare și, ori de câte ori le ieșea în cale vreun boier fudul, lacom sau pur și simplu acru din fire, cei doi tovarăși în straie populare găseau o metodă iscusită de a-i da o lecție usturătoare, ca să se-nvețe minte o dată și pentru totdeauna.

Stând acum și gândindu-mă la anii aceia când abia descopeream frumusețile care se ascund în paginile cărților, îmi dau seama că pofta de citit vine citind. La început citești o pagină sau două, iar dacă ți-e gândul mai mult la joacă, ți se par serbezi, plictisitoare, o pierdere de timp. Apoi, cumva, se-ntâmplă că îți cade în mână cartea potrivită, cu o poveste care te intrigă și te captivează atât de mult, că n-o mai poți lăsa din mână. O ții sub pernă, o iei la școală ca să mai citești în pauze și te trezești pe nesimțite că ai citit o carte întreagă, apoi două, trei, zece… Începi să le notezi titlurile într-un caiet, ca să le ții minte, ori i le povestești cu entuziasm mamei. Și uite așa, pe nebăgate de seamă, devii cititor. E mare lucru să fii cititor!

Una dintre cărțile care m-au prins în „capcana” cititului începea așa: „Aveam o muzicuță pe cinste. Mi-a dispărut într-o recreație. Și ce muzicuță era! Parcă o văd.” Chiar așa, parcă o văd și eu… Era o carte cu coperte groase, cartonate, și cu ilustrații simple, alb-negru. Am citit-o de atâtea ori că o știam aproape pe de rost. Și chiar dacă știam prea bine cum se termină, de fiecare dată când o reciteam sufeream alături de Dinu, al cărui tată voia să devină hoț, trăiam emoțiile încercărilor de a opri furtul, iar la final, la scena unde tatăl îi cere iertare fiului, mi se punea mereu un nod în gât. Ah! Frumoasă carte, Muzicuța cu schimbător a lui Nicuță Tănase!

Au urmat și altele, mereu frumoase, mereu ca niște uși care se deschideau spre locuri necunoscute, spre eroi plini de virtuți, spre orizonturi tot mai largi. Am tremurat pentru Jim Hawkins din Comoara din insulă (de Robert Louis Stevenson), care trebuia să-i țină piept vicleanului Long John Silver. Mi s-a strâns inima de tristețe când am citit pățaniile sărmanului erou din Romain Kalbris de Hector Malot și, citind cartea, parcă am deschis ochii mai bine asupra lumii, înțelegând că unii copii sunt atât de săraci, încât n-au nici măcar o bucățică de pâine. Cât despre Winnetou și Old Shatterhand, fabuloșii eroi ai lui Karl May, ce să mai spun? Spun doar atât: i-am iubit din tot sufletul.

Oh! Aș putea să fac o lungă listă cu multe dintre cărțile acelea care mi-au umplut zilele cu clipe prețioase. Citind, a fost ca și cum aș fi călătorit, ca și cum aș fi cunoscut oameni și aș fi avut parte de nenumărate și incredibile aventuri. Pe măsură ce citeam, mă descurcam din ce în ce mai bine; citeam tot mai repede și tot mai mult. Cărțile erau ca o pistă de Formula 1, iar eu eram nimeni altul decât legendarul Ayrton Sena, un Sena al cititului. Puteam înfuleca pagini întregi, iar mintea îmi devenise un fel de cufăr în care se adunau întruna cuvinte noi, pe care nu le știusem vreodată înainte. Descopeream lumea întreagă. Exploram.

Cu timpul, cărțile mi-au devenit cele mai bune prietene. Am învățat să am grijă de ele, să nu le rup, să nu le las în locuri unde s-ar putea strica din cauza căldurii sau a umezelii, să nu le mâzgălesc, să nu le îndoi paginile ca semn de carte și, mai ales, să nu le pierd. Mă întristez când văd copii care se poartă neglijent cu cărțile, dar cred că voi nu sunteți dintre ei.

Mă opresc. Aș mai scrie, însă timpul este scurt și am cărți noi care mă așteaptă să le citesc. Să țineți minte doar atât: unii dintre cei mai buni și nobili prieteni pe care îi puteți avea în viață sunt cei din cărți și cărțile în sine.

 

Cinci suspecți

Mama lui Marinuș și-a dat jos șorțul roșu cu buline albe, s-a uitat la Marinuș care se juca cu mașinuțele pe movila de nisip și i-a spus cu vocea ei dulce ca o caisă coaptă:

— Marinuș, mama merge până la tușa Lenuța. Vin înapoi în câteva minute. Tu joacă-te cu mașinuțele și fii cuminte. Da?

Marinuș a dat din cap că „da” și a continuat să-și vadă de ale lui. Era foarte ocupat. Mașinuța albastră din mâna stângă tocmai se întrecea cu mașinuța galbenă din mâna dreaptă, iar el încă nu hotărâse care dintre ele să câștige.

— Vruuummm, vruuummm…

Buzele lui Marinuș torceau ca un motor adevărat de mașină.

Poate că au trecut doar cinci minute sau poate că au trecut un pic mai multe. Nu știm. Însă când mama s-a întors acasă de la tușa Lenuța, a intrat în bucătăria de vară, a cărei ușă rămăsese deschisă încă de dimineață, și a observat imediat că de pe farfuria albă, așezată pe colțul mesei, lipsea o bucată mare de prăjitură cu brânză.

Mama s-a întors și, din pragul ușii, a aruncat o privire de jur-împrejurul curții. A numărat în gând: Unu, doi, trei, patru și… cinci. Cinci suspecți. Da, da, da, sus-pecți!

În stânga, chiar lângă ușă, era Lăbuș. Câinele bălțat dormea pe un covoraș vechi și ros de molii. Dar oare chiar dormea? Sau doar se prefăcea că doarme? Nu cumva urechea aceea pe care o ținea ciulită trebuia să-l avertizeze de vreun pericol iminent?

Pe creanga vișinului moțăia pisica cea roșcovană – de fapt, chiar așa o chema, Roșcovana. Pe Roșcovana o prinsese mama de vreo două ori la oala cu lapte bătut. Avea, cum s-ar spune, antecedente.

Cocoșul Pintea a trecut chiar atunci prin fața mamei, țanțoș și plin de încredere în sine, cu creasta-i roșie tresăltând la fiecare pas. Nu cumva o face pe nevinovatul? s-a întrebat mama în gând. Mare actor mai e Pintea ăsta!

Marinuș era tot la movila de nisip. Mama nu știa care dintre cele două mașinuțe câștigase întrecerea. Acum, băiețelul ei, cu părul bălai ca razele soarelui care strălucea pe cer, își aranja soldățeii de jucărie într-un castel construit, desigur, din nisip. Marinuș s-a șters la gură cu mâneca, ceea ce noi știm că nu este frumos, și a continuat să-și aranjeze soldățeii.

În cele din urmă, mama a aruncat o privire și spre vrăbiuța care stătea pe pervaz și ciugulea liniștită niște firimituri. Oare ar fi putut vrăbiuța aceea mică-mică să mănânce o bucată atât de mare de prăjitură într-un timp atât de scurt?

Stând nemișcată în prag, mama a continuat să numere în gând: Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Cinci suspecți. Dar care dintre ei furase bucata mare de prăjitură cu brânză de pe farfuria albă așezată pe colțul mesei din bucătăria a cărei ușă rămăsese deschisă încă de dimineață?

Păi, asta o poți ști numai tu, că tu ai rămas acasă cu suspecții cât timp mama a fost plecată.

Deci, cine a fost făptașul? Ia spune-ne și nouă!

 

Nasul unchiului Rotică

Dragi prieteni! Aveam de gând să fac o cărțulie cu povestiri scurte pentru copii. Din păcate, drumul duce în altă direcție. Dar, pentru că am scris vreo două sau trei texte cu proiectul acesta în minte, am zis că ar fi frumos să le public aici, spre bucuria cui dorește.

 

Nasul unchiului Rotică

dreamstime_s_21746958

Pentru Mioara nu este o zi ca toate celelalte, ci o zi cu totul și cu totul specială.

Mama nu-și mai vede capul de treburi. Trece grăbită dintr-o cameră în alta, mută obiecte, spală farfurii, gătește, șterge praful, dă cu aspiratorul și câte și mai câte. Din când în când, o mai roagă pe Mioara să nu-i stea în drum și să se joace în altă parte.

Dar Mioara pur și simplu nu-și găsește locul. Este curioasă. Ar vrea să știe ce se întâmplă. De ce se agită mama atâta și pentru ce e toată forfota asta?

Uite, chiar acum mama trece cu un platou plin de fructe de toate culorile: mere coapte, prune dulci-acrișoare, struguri parfumați, piersici zemoase, pere moi. Mioara o abandonează pe Irinuca, păpușa ei cu plete roșcate, și o ia tiptil pe urmele mamei. Oare unde duce fructele apetisante?

Platoul cu fructe își găsește loc în mijlocul mesei din camera de zi. Abia acum observă Mioara că pe masa din camera de zi este așezată o față de masă pe care mama o folosește doar când vin musafiri. Plus că pe masă, lângă fructe, este și o vază cu flori proaspete.

— Mama, vine cineva la noi? întreabă Mioara curioasă.

Ah! Dar mama are atât de multe lucruri la care trebuie să se gândească! Nici n-aude întrebarea fetiței.

Mioara nu se dă însă bătută și continuă să o întrebe:

— Cine vine la noi? Zi-mi și mie! Te rooog…

Mama se oprește brusc, cu mâna în aer, de parcă și-ar fi adus aminte de ceva important.

— Mioara, păpușica mamei, ia vino tu puțin!

Mama se așază într-un fotoliu și o ia pe Mioara pe genunchi. O privește într-un fel anume, iar fetița știe că atunci când mama îi aruncă privirea aceasta urmează să îi spună ceva im-por-tant.

— Mioara, astăzi vom avea un oaspete special.

— Ce bine-mi pare! spune Mioara și bate bucuroasă din palme, spunându-și în sinea ei că un musafir special nu poate veni așa, oricum, cu mâna goală. Cine vine? Cine vine? întreabă ea plină de entuziasm și de speranță.

— Unchiul Rotică, îi răspunde mama.

Unchiul Rotică? Care unchi Rotică? Mioara n-a mai auzit despre unchiul acesta până acum. Dar, înainte de a apuca să o mai întrebe ceva pe mama, aceasta îi spune:

— Mioara, când va veni unchiul Rotică va trebui să fii o fetiță cuminte și, foooarte important, să nu spui nimic despre nasul lui.

Mioara rămâne mută de uimire.

— Ai înțeles? o întreabă mama, vrând să obțină de la ea o promisiune. Îmi făgăduiești că vei fi o fetiță cuminte și că nu vei spune nici măcar un cuvânt despre nasul unchiului Rotică?

— Da…, mama…, îți promit, spune Mioara cu o jumătate de gură, neînțelegând însă de ce este atât de important să nu spună nimic despre nasul musafirului.

Bucuroasă că fetița ei a înțeles atât de repede ce are de făcut, mama o sărută lung pe frunte, apoi pleacă să își termine pregătirile pentru vizita unchiului Rotică.

Mioara stă cu ochii pe ceas, urmărind cu nerăbdare limbile acestuia. Abia așteaptă să-și facă apariția misteriosul musafir.

De când mama i-a dat porunca de a nu spune nimic despre nasul lui, numai la nasul lui se gândește. O fi un nas prea lung? Sau o fi mare cât un borcan? Dar dacă are două nasuri? Mioara își imaginează fel de fel de nasuri și se întreabă ce model de nas o avea unchiul Rotică.

Țârrr! Țârrr!

Vai! Se aude soneria. El trebuie să fie… Nasul. Pardon! Unchiul Rotică.

Mioara își aranjează rochița nouă cu care mama a îmbrăcat-o pentru această ocazie specială. Apoi așteaptă cuminte în camera de zi. Se aud voci. Mama spune ceva bucuroasă. Îi răspunde o voce groasă, un pic răgușită, de bărbat. În sfârșit, musafirul este condus spre camera de zi și își face apariția.

Mioara îl privește mirată preț de câteva secunde. Se uită chiar la el. Se uită chiar la fața lui. Se uită chiar în mijlocul feței lui, acolo unde… Acolo unde…

Mioara simte că îi ard obrăjorii.

— Dar, mama, întreabă ea dintr-o suflare, de ce mi-ai spus să nu zic nimic despre nasul unchiului Rotică? Că uite, nici nu are nas!

Ah, dragi copii, uitasem să vă spun. Unchiul Rotică n-avea nas. Îl pierduse în urma unui accident.

Vă puteți închipui voi oare ce a simțit mama când a auzit-o pe Mioara spunând că unchiul Rotică n-are nas?  Vi se mai întâmplă și vouă să nu vă țineți de promisiune și să spuneți cu voce tare tot ce vă trece prin gând?

(Bazată pe fapte reale, povestite de doamna Alina Badea.)

Lumina zilei, de Roxana Lupu

Scotocind prin raft, am găsit o carte la care am lucrat ca redactor cu 5 ani în urmă: Poezii cu luminițe pentru băieți și fetițe de Roxana Lupu. Și mi-am zis că ar fi frumos să vă pun la dispoziție una dintre poezioarele pentru copii din această carte frumoasă.

 

 

Poezia este intitulată „Lumina zilei”. Iat-o!

 

Ziua, la-nceput, e numai

O fărâmă de lumină,

E la fel ca haina nopții

Când e luna plină-plină.

 

Mai apoi, lumina crește,

Se ridică peste zare,

Se revarsă-n satul nostru

Adăpându-se din soare.

 

Doamna Zi e-acum stăpână

Peste dealuri și copaci,

Peste fluturi și lalele,

Peste gâze și gândaci.

 

Dacă sunteți curioși să aflați cum sună și ce conțin celelalte poezii ale cărții, o puteți găsi chiar AICI.