Prietenii mei de aur, din vremuri de demult

Și când te gândești că am început ca inamic al cărților…

Nu-mi plăcea deloc să citesc! Vacanța mare de după clasa întâi avea zile lungi și frumoase și n-aș fi rupt nici măcar o clipă din ele spre-a o dărui cititului. Aveam însă – Of! Of! Of! și iarăși Of! – teme pentru vacanță, iar una dintre ele consta în a citi un anumit număr de povești. Să mă iertați, copii, dar nici nu mai știu ce număr… Oricum, cred că nu prea mare. Mie însă mi se părea enorm și greu de dus sarcina până la capăt.

Mă revăd deci, în oglinda amintirilor, stând în șopronul străbunicilor, aplecat deasupra unei cărți din seria Povești nemuritoare și răsfoind-o grijuliu în căutarea unor basme cât mai scurte. Când citeam, aveam grijă ca din minut în minut să verific atent câte pagini mai aveam până la sfârșitul așteptat cu un fierbinte dor… de joacă.

Oricât mi-aș stoarce amintirile, nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o singur-singurel de la început și până la sfârșit. Și-mi pare atât de rău! Dacă mi-aș notat undeva titlul ei… La vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că lucrul acesta ar putea fi important într-o bună zi. Niciun copil nu știe cât de prețioase îi vor fi cândva amintirile.

Îmi stăruie însă în amintire un număr de cărți care au fost cu siguranță printre primele citite. Una dintre ele a fost Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, o carte mare, cu pagini din hârtie groasă, cu text ușor de citit și cu ilustrații colorate. Mi-au plăcut foarte mult ilustrațiile lui Petre Vulcănescu, care înfățișau personaje ca dintr-o altă lume, cu mâini și degete lungi, cu figuri subțiratice, unele bune, iar altele cu sufletul hain. Cred că eram prea mic atunci pentru a înțelege dedesubturile poveștii, însă am învățat din ea, ca de altfel din multe alte cărți, că există Bine și că există Rău și că Binele învinge negreșit, în cele din urmă.

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine eroii favoriți din cărți îmi deveneau un fel de prieteni apropiați. Citeam. Citeam cu nesaț. Citeam cu lăcomia cu care vulpea flămândă sare asupra găinilor și, în timp ce citeam, mă gândeam la ei, la eroii cărții, mă imaginam în mijlocul lor, fiindu-le alături la necaz ori în aventuri și dându-le o mână de ajutor fără de care n-ar fi putut trece prin fel și fel de primejdii.

Unul dintre acești prieteni dragi din cărți, primul poate, a fost Buratino, personajul principal al cărții Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino de Alexei Tolstoi. Revăd și acum cartea aceea mare, cu coperte cartonate și minunate ilustrații color realizate de A. Canevschi. Pe prima copertă, un băiețel cu nasul lung, purtând vestuță roșie și pantaloni bufanți, sufla într-o trâmbiță enormă, anunțând parcă începutul unei aventuri cum nu mai auzisem. Orele petrecute citind și recitind povestea micuței păpuși de lemn au fost nenumărate. Mai, mai să mă dau de trei ori peste cap și, ca prin minune, să intru în carte și să-l fac scăpat pe micuțul Buratino din mâinile răului Carabas-Barabas.

Ca orice copil, iubeam tare mult cărțile care mă făceau să râd, iar una dintre acestea a fost Povești despre Păcală și Tândală, scrisă de Alexandru Mitru și ilustrată de Done Stan. Citeam și râdeam. Râdeam și citeam. Terminam cartea și o luam de la capăt fără să fi putut spune că m-am săturat. Păcală și Tândală erau isteți nevoie mare și, ori de câte ori le ieșea în cale vreun boier fudul, lacom sau pur și simplu acru din fire, cei doi tovarăși în straie populare găseau o metodă iscusită de a-i da o lecție usturătoare, ca să se-nvețe minte o dată și pentru totdeauna.

Stând acum și gândindu-mă la anii aceia când abia descopeream frumusețile care se ascund în paginile cărților, îmi dau seama că pofta de citit vine citind. La început citești o pagină sau două, iar dacă ți-e gândul mai mult la joacă, ți se par serbezi, plictisitoare, o pierdere de timp. Apoi, cumva, se-ntâmplă că îți cade în mână cartea potrivită, cu o poveste care te intrigă și te captivează atât de mult, că n-o mai poți lăsa din mână. O ții sub pernă, o iei la școală ca să mai citești în pauze și te trezești pe nesimțite că ai citit o carte întreagă, apoi două, trei, zece… Începi să le notezi titlurile într-un caiet, ca să le ții minte, ori i le povestești cu entuziasm mamei. Și uite așa, pe nebăgate de seamă, devii cititor. E mare lucru să fii cititor!

Una dintre cărțile care m-au prins în „capcana” cititului începea așa: „Aveam o muzicuță pe cinste. Mi-a dispărut într-o recreație. Și ce muzicuță era! Parcă o văd.” Chiar așa, parcă o văd și eu… Era o carte cu coperte groase, cartonate, și cu ilustrații simple, alb-negru. Am citit-o de atâtea ori că o știam aproape pe de rost. Și chiar dacă știam prea bine cum se termină, de fiecare dată când o reciteam sufeream alături de Dinu, al cărui tată voia să devină hoț, trăiam emoțiile încercărilor de a opri furtul, iar la final, la scena unde tatăl îi cere iertare fiului, mi se punea mereu un nod în gât. Ah! Frumoasă carte, Muzicuța cu schimbător a lui Nicuță Tănase!

Au urmat și altele, mereu frumoase, mereu ca niște uși care se deschideau spre locuri necunoscute, spre eroi plini de virtuți, spre orizonturi tot mai largi. Am tremurat pentru Jim Hawkins din Comoara din insulă (de Robert Louis Stevenson), care trebuia să-i țină piept vicleanului Long John Silver. Mi s-a strâns inima de tristețe când am citit pățaniile sărmanului erou din Romain Kalbris de Hector Malot și, citind cartea, parcă am deschis ochii mai bine asupra lumii, înțelegând că unii copii sunt atât de săraci, încât n-au nici măcar o bucățică de pâine. Cât despre Winnetou și Old Shatterhand, fabuloșii eroi ai lui Karl May, ce să mai spun? Spun doar atât: i-am iubit din tot sufletul.

Oh! Aș putea să fac o lungă listă cu multe dintre cărțile acelea care mi-au umplut zilele cu clipe prețioase. Citind, a fost ca și cum aș fi călătorit, ca și cum aș fi cunoscut oameni și aș fi avut parte de nenumărate și incredibile aventuri. Pe măsură ce citeam, mă descurcam din ce în ce mai bine; citeam tot mai repede și tot mai mult. Cărțile erau ca o pistă de Formula 1, iar eu eram nimeni altul decât legendarul Ayrton Sena, un Sena al cititului. Puteam înfuleca pagini întregi, iar mintea îmi devenise un fel de cufăr în care se adunau întruna cuvinte noi, pe care nu le știusem vreodată înainte. Descopeream lumea întreagă. Exploram.

Cu timpul, cărțile mi-au devenit cele mai bune prietene. Am învățat să am grijă de ele, să nu le rup, să nu le las în locuri unde s-ar putea strica din cauza căldurii sau a umezelii, să nu le mâzgălesc, să nu le îndoi paginile ca semn de carte și, mai ales, să nu le pierd. Mă întristez când văd copii care se poartă neglijent cu cărțile, dar cred că voi nu sunteți dintre ei.

Mă opresc. Aș mai scrie, însă timpul este scurt și am cărți noi care mă așteaptă să le citesc. Să țineți minte doar atât: unii dintre cei mai buni și nobili prieteni pe care îi puteți avea în viață sunt cei din cărți și cărțile în sine.

 

Advertisements

Cinci suspecți

Mama lui Marinuș și-a dat jos șorțul roșu cu buline albe, s-a uitat la Marinuș care se juca cu mașinuțele pe movila de nisip și i-a spus cu vocea ei dulce ca o caisă coaptă:

— Marinuș, mama merge până la tușa Lenuța. Vin înapoi în câteva minute. Tu joacă-te cu mașinuțele și fii cuminte. Da?

Marinuș a dat din cap că „da” și a continuat să-și vadă de ale lui. Era foarte ocupat. Mașinuța albastră din mâna stângă tocmai se întrecea cu mașinuța galbenă din mâna dreaptă, iar el încă nu hotărâse care dintre ele să câștige.

— Vruuummm, vruuummm…

Buzele lui Marinuș torceau ca un motor adevărat de mașină.

Poate că au trecut doar cinci minute sau poate că au trecut un pic mai multe. Nu știm. Însă când mama s-a întors acasă de la tușa Lenuța, a intrat în bucătăria de vară, a cărei ușă rămăsese deschisă încă de dimineață, și a observat imediat că de pe farfuria albă, așezată pe colțul mesei, lipsea o bucată mare de prăjitură cu brânză.

Mama s-a întors și, din pragul ușii, a aruncat o privire de jur-împrejurul curții. A numărat în gând: Unu, doi, trei, patru și… cinci. Cinci suspecți. Da, da, da, sus-pecți!

În stânga, chiar lângă ușă, era Lăbuș. Câinele bălțat dormea pe un covoraș vechi și ros de molii. Dar oare chiar dormea? Sau doar se prefăcea că doarme? Nu cumva urechea aceea pe care o ținea ciulită trebuia să-l avertizeze de vreun pericol iminent?

Pe creanga vișinului moțăia pisica cea roșcovană – de fapt, chiar așa o chema, Roșcovana. Pe Roșcovana o prinsese mama de vreo două ori la oala cu lapte bătut. Avea, cum s-ar spune, antecedente.

Cocoșul Pintea a trecut chiar atunci prin fața mamei, țanțoș și plin de încredere în sine, cu creasta-i roșie tresăltând la fiecare pas. Nu cumva o face pe nevinovatul? s-a întrebat mama în gând. Mare actor mai e Pintea ăsta!

Marinuș era tot la movila de nisip. Mama nu știa care dintre cele două mașinuțe câștigase întrecerea. Acum, băiețelul ei, cu părul bălai ca razele soarelui care strălucea pe cer, își aranja soldățeii de jucărie într-un castel construit, desigur, din nisip. Marinuș s-a șters la gură cu mâneca, ceea ce noi știm că nu este frumos, și a continuat să-și aranjeze soldățeii.

În cele din urmă, mama a aruncat o privire și spre vrăbiuța care stătea pe pervaz și ciugulea liniștită niște firimituri. Oare ar fi putut vrăbiuța aceea mică-mică să mănânce o bucată atât de mare de prăjitură într-un timp atât de scurt?

Stând nemișcată în prag, mama a continuat să numere în gând: Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Cinci suspecți. Dar care dintre ei furase bucata mare de prăjitură cu brânză de pe farfuria albă așezată pe colțul mesei din bucătăria a cărei ușă rămăsese deschisă încă de dimineață?

Păi, asta o poți ști numai tu, că tu ai rămas acasă cu suspecții cât timp mama a fost plecată.

Deci, cine a fost făptașul? Ia spune-ne și nouă!

 

Nasul unchiului Rotică

Dragi prieteni! Aveam de gând să fac o cărțulie cu povestiri scurte pentru copii. Din păcate, drumul duce în altă direcție. Dar, pentru că am scris vreo două sau trei texte cu proiectul acesta în minte, am zis că ar fi frumos să le public aici, spre bucuria cui dorește.

 

Nasul unchiului Rotică

dreamstime_s_21746958

Pentru Mioara nu este o zi ca toate celelalte, ci o zi cu totul și cu totul specială.

Mama nu-și mai vede capul de treburi. Trece grăbită dintr-o cameră în alta, mută obiecte, spală farfurii, gătește, șterge praful, dă cu aspiratorul și câte și mai câte. Din când în când, o mai roagă pe Mioara să nu-i stea în drum și să se joace în altă parte.

Dar Mioara pur și simplu nu-și găsește locul. Este curioasă. Ar vrea să știe ce se întâmplă. De ce se agită mama atâta și pentru ce e toată forfota asta?

Uite, chiar acum mama trece cu un platou plin de fructe de toate culorile: mere coapte, prune dulci-acrișoare, struguri parfumați, piersici zemoase, pere moi. Mioara o abandonează pe Irinuca, păpușa ei cu plete roșcate, și o ia tiptil pe urmele mamei. Oare unde duce fructele apetisante?

Platoul cu fructe își găsește loc în mijlocul mesei din camera de zi. Abia acum observă Mioara că pe masa din camera de zi este așezată o față de masă pe care mama o folosește doar când vin musafiri. Plus că pe masă, lângă fructe, este și o vază cu flori proaspete.

— Mama, vine cineva la noi? întreabă Mioara curioasă.

Ah! Dar mama are atât de multe lucruri la care trebuie să se gândească! Nici n-aude întrebarea fetiței.

Mioara nu se dă însă bătută și continuă să o întrebe:

— Cine vine la noi? Zi-mi și mie! Te rooog…

Mama se oprește brusc, cu mâna în aer, de parcă și-ar fi adus aminte de ceva important.

— Mioara, păpușica mamei, ia vino tu puțin!

Mama se așază într-un fotoliu și o ia pe Mioara pe genunchi. O privește într-un fel anume, iar fetița știe că atunci când mama îi aruncă privirea aceasta urmează să îi spună ceva im-por-tant.

— Mioara, astăzi vom avea un oaspete special.

— Ce bine-mi pare! spune Mioara și bate bucuroasă din palme, spunându-și în sinea ei că un musafir special nu poate veni așa, oricum, cu mâna goală. Cine vine? Cine vine? întreabă ea plină de entuziasm și de speranță.

— Unchiul Rotică, îi răspunde mama.

Unchiul Rotică? Care unchi Rotică? Mioara n-a mai auzit despre unchiul acesta până acum. Dar, înainte de a apuca să o mai întrebe ceva pe mama, aceasta îi spune:

— Mioara, când va veni unchiul Rotică va trebui să fii o fetiță cuminte și, foooarte important, să nu spui nimic despre nasul lui.

Mioara rămâne mută de uimire.

— Ai înțeles? o întreabă mama, vrând să obțină de la ea o promisiune. Îmi făgăduiești că vei fi o fetiță cuminte și că nu vei spune nici măcar un cuvânt despre nasul unchiului Rotică?

— Da…, mama…, îți promit, spune Mioara cu o jumătate de gură, neînțelegând însă de ce este atât de important să nu spună nimic despre nasul musafirului.

Bucuroasă că fetița ei a înțeles atât de repede ce are de făcut, mama o sărută lung pe frunte, apoi pleacă să își termine pregătirile pentru vizita unchiului Rotică.

Mioara stă cu ochii pe ceas, urmărind cu nerăbdare limbile acestuia. Abia așteaptă să-și facă apariția misteriosul musafir.

De când mama i-a dat porunca de a nu spune nimic despre nasul lui, numai la nasul lui se gândește. O fi un nas prea lung? Sau o fi mare cât un borcan? Dar dacă are două nasuri? Mioara își imaginează fel de fel de nasuri și se întreabă ce model de nas o avea unchiul Rotică.

Țârrr! Țârrr!

Vai! Se aude soneria. El trebuie să fie… Nasul. Pardon! Unchiul Rotică.

Mioara își aranjează rochița nouă cu care mama a îmbrăcat-o pentru această ocazie specială. Apoi așteaptă cuminte în camera de zi. Se aud voci. Mama spune ceva bucuroasă. Îi răspunde o voce groasă, un pic răgușită, de bărbat. În sfârșit, musafirul este condus spre camera de zi și își face apariția.

Mioara îl privește mirată preț de câteva secunde. Se uită chiar la el. Se uită chiar la fața lui. Se uită chiar în mijlocul feței lui, acolo unde… Acolo unde…

Mioara simte că îi ard obrăjorii.

— Dar, mama, întreabă ea dintr-o suflare, de ce mi-ai spus să nu zic nimic despre nasul unchiului Rotică? Că uite, nici nu are nas!

Ah, dragi copii, uitasem să vă spun. Unchiul Rotică n-avea nas. Îl pierduse în urma unui accident.

Vă puteți închipui voi oare ce a simțit mama când a auzit-o pe Mioara spunând că unchiul Rotică n-are nas?  Vi se mai întâmplă și vouă să nu vă țineți de promisiune și să spuneți cu voce tare tot ce vă trece prin gând?

(Bazată pe fapte reale, povestite de doamna Alina Badea.)

Lumina zilei, de Roxana Lupu

Scotocind prin raft, am găsit o carte la care am lucrat ca redactor cu 5 ani în urmă: Poezii cu luminițe pentru băieți și fetițe de Roxana Lupu. Și mi-am zis că ar fi frumos să vă pun la dispoziție una dintre poezioarele pentru copii din această carte frumoasă.

 

 

Poezia este intitulată „Lumina zilei”. Iat-o!

 

Ziua, la-nceput, e numai

O fărâmă de lumină,

E la fel ca haina nopții

Când e luna plină-plină.

 

Mai apoi, lumina crește,

Se ridică peste zare,

Se revarsă-n satul nostru

Adăpându-se din soare.

 

Doamna Zi e-acum stăpână

Peste dealuri și copaci,

Peste fluturi și lalele,

Peste gâze și gândaci.

 

Dacă sunteți curioși să aflați cum sună și ce conțin celelalte poezii ale cărții, o puteți găsi chiar AICI.

 

Matilda, de Roald Dahl

Țineți-vă bine! În Matilda de Roald Dahl toate (sau aproape toate) lucrurile sunt pe dos. Eroina principală este o fetiță căreia îi place să citească și să descopere mereu noutăți și curiozități, în timp ce părinții ei, domnul și doamna Wormwood ar vrea să o țină doar în fața televizorului și o ceartă când o văd cu vreo carte în mână.

Bine ați revenit în lumea interesant de neserioasă a lui Roald Dahl, părintele literar al Matildei, fetița-geniu care știe la doar 5 ani să rezolve calcule matematice dificile și care i-a citit deja cu pasiune pe Dickens, Shakespeare, Kipling, Greene, Steinbeck, Austen, Hardy, Hemingway, Lewis, Orwell, Faulkner etc., etc., etc. Suntem deja impresionați, așa că nu mai continuăm lista.

Putem identifica două părți principale ale cărții, în cea dintâi făcând cunoștință cu uimitoarea Matilda, precum și cu familia ei trăsnită: o mamă leneșă și fandosită, un tată îngâmfat și escroc și un frate care ia aminte cu seriozitate la lecțiile despre cum să câștigi bani în mod necinstit, lecții predate bineînțeles de tatăl lui. Vă veți amuza citind capitolele despre renghiurile jucate de Matilda tatălui ei ca să-l pedepsească pentru comportamentul său total neadecvat și pentru maniera brutală în care îi vorbește ori de câte ori este nemulțumit de preocupările fiicei lui.

Apoi, în cea de-a doua parte, universul micuței Matilda se extinde: fetița merge la școală.

Când Matilda ajunge la școală, în clasa întâi, domnișoara Honey, învățătoarea ei, își dă seama rapid că are de-a face cu un copil neobișnuit de inteligent (și modest pe deasupra). Din păcate, și la Școala Primară Crunchem Hall lucrurile sunt tot pe dos. Directoarea școlii, domnișoara Trunchbull, este o ființă feroce, ruptă parcă dintr-un ring de wrestling, o creatură incredibilă (ca Hulk), un Moby Dick feminin, un buldozer cu chip de om care – culmea! – urăște copiii, în special pe cei mici, și care folosește ca metodă pedagogică terrroarea… Domnișoara Honey, obișnuită cu directoarea școlii, rămâne însă cu adevărat perplexă când constată că părinții fetiței nu numai că nu iau în serios capacitățile intelectuale deosebite ale fiicei, ci sunt chiar nemulțumiți de preocupările acesteia pentru carte și studiu.

Matilda, matură, citită, simpatică, dulce, modestă, știe însă să se descurce întotdeauna, fie că are de-a face cu tatăl său, Harry Wormwood, vânzător de mașini second hand, care își înșală sistematic clienții și se consideră genial, fie că se confruntă cu teribila domnișoară Trunchbull, care folosește elevii din școală pe post de ciocan de aruncat, adorând să-i tortureze în fel și chip (capitolul despre elevul pedepsit să mănânce singur un tort enorm este pur și simplu delicios).

Matilda are însă și aliați, cel mai important fiind buna domnișoară Honey. Un pic pe dos decât în realitate, colegii Matildei nu par nici invidioși din cauza cunoștințelor acesteia, nici dornici să o izoleze, ci, dimpotrivă, sunt prietenoși și gata să îi sară în ajutor la nevoie.

Fiind o carte de Roald Dahl este bine ca cititorii să fie avertizați că limbajul este ușor cam piperat, iar unele detalii cam gri din punct de vedere moral. Atât Harry Wormwood, cât și Trunchbull nu se sfiesc câtuși de puțin să îi agreseze verbal pe copii, dar, hei, la urma urmei, acesta este rostul unui personaj negativ, și anume să își descarce energia negativă și să i se facă atât de neplăcut cititorului, încât acesta abia-abia să aștepte să-l vadă pus la punct pe cel rău.

Cititorii descoperă prin intermediul Matildei că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare, ci dimpotrivă. Copiii deștepți sunt cei care împrumută cărți de la bibliotecă și care își îmbogățesc permanent cunoștințele, așa cum face Matilda. În același timp, eroina cărții nu se îngâmfă pentru că are un nivel superior de inteligență sau pentru că știe mai multe decât copiii de vârsta ei. Modestia ei este o altă lecție pe care cititorii o pot deprinde. Dahl își presară lecțiile în paginile cărții, însă printr-o poveste care nu este deloc plictisitoare sau moralizatoare și în care multe sunt pe dos, mizând pe inteligența copiilor care vor citi printre rânduri ce e bine și ce e rău.

Cititorul adult observă cu ușurință idei semnificative, care i-ar putea scăpa minorului. Una ar fi aceea a influenței pe care atitudinea și comportamentele adulților o au asupra formării ființelor fragede și fragile care sunt copiii. Câți părinți din lumea reală nu se comportă de fapt iresponsabil, făcând, asemenea părinților Matildei, din televizor un zeu care golește nu doar mințile lor, ci și pe acelea ale propriilor copii, condamnându-i pe aceștia la ignoranță pe viață?

Cartea îmbină imaginația de neoprit a lui Dahl cu elemente care fac din ea o lectură captivantă: umor, dialoguri vii, un pic de mister, răsturnări de situație, elemente fantastice și, bineînțeles – nu vă veți supăra că o spun deja aici – happy end. Ca de obicei atunci când este vorba despre o carte de Roald Dahl, ilustrațiile sunt realizate de legendarul Quentin Blake.

Matilda a fost publicată de Editura Arthur, în traducerea Christinei Anghelina, în mai multe ediții, inclusiv în seria de autor „Roald Dahl”.

 

Doamna Doubtfire, de Anne Fine

Vă amintiți probabil că în anii ’90 una dintre cele mai difuzate dramedii a fost Mrs. Doubtfire (1993; regia: Chris Columbus), cu regretatul Robin Williams în rolul tatălui divorțat care, pentru a petrece mai mult timp alături de copiii lui, se deghizează în femeie, fiind angajat ca bonă de fosta soție.

Cartea care a stat la baza scenariului, respectiv Doamna Doubtfire de Anne Fine, este disponibilă de ceva timp și în limba română (publicată de Editura Arthur în traducerea Iuliei Arsintescu).

Daniel Hilliard este tatăl. Miranda Hilliard este mama. Cei trei copii, de la cel mai mare la cel mai mic sunt Lydia, Cristopher și Natalie. Acestea sunt personajele unei povești triste, rupte parcă din viața reală. Cei trei copii sunt calul de bătaie al unor părinți care se urăsc atât de mult, încât uită că una dintre principalele lor responsabilități este să le asigure stabilitate și echilibru emoțional copiilor pe care i-au adus pe lume.

Cine este vinovatul pentru această situație nefericită? Să fie Daniel oare? Bărbatul încă imatur, incapabil să își facă ordine în propria casă, lipsit de loc de muncă și având un temperament greu de stăpânit poartă în sine toate ingredientele necesare pentru a face lucrurile să meargă prost la orice oră din zi sau din noapte. Dar Miranda? Ei bine, și ea poartă partea sa de vină: este inflexibilă, rece față de nevoile celor din jur, mereu dispusă să folosească orice instrument la îndemână pentru a-i face viața amară lui Daniel, prea oarbă ca să vadă că războiul pe care îl întreține cu fostul soț face victime colaterale.

Și cine suferă din cauza certurilor nesfârșite dintre cei doi soți? Evident, copiii, martori la nenumăratele scene dintre mama și tatăl lor.

Romanul scris de autoarea britanică Anne Fine este presărat cu numeroase replici și momente hazlii. Daniel se preface adeseori, când Miranda nu este atentă, că scoate o armă imaginară cu care o termină pe fosta soție o dată și pentru totdeauna. Copiii au mai mereu pe buze replici prin care taxează comportamentul imatur al ambilor părinți. Desigur, situațiile cele mai hazoase apar datorită rolului jucat de Daniel în casa fostei soții, acela de bonă – doamna Doubtfire.

Dincolo de toate elementele cu caracter umoristic ale cărții, Doamna Doubtfire le vorbește cititorilor despre o realitate tristă, mai tristă astăzi decât la data publicării cărții (1987), deoarece sunt tot mai mulți părinți răzgâiați și mofturoși, plictisiți de propriile responsabilități, grăbiți „să își refacă viața” și incapabili să înțeleagă cu adevărat că un copil nu este o jucărie pentru care să te cerți sau pe care s-o arunci în cutie când te-ai plictisit de ea.

Cartea, spre deosebire de filmul omonim, are alt scop decât acela de a ne smulge zâmbete sau hohote de râs. Scopul ei este să ne trezească la realitate, să înțelegem câte răni îi poate provoca pe dinăuntru unui copil o atmosferă de ostilitate, un război casnic, un divorț al celor alături de care ar trebui să crească fericit. Tocmai de aceea Doamna Doubtfire nu este doar o carte pentru copii, ci și una pentru adulți, fie ei părinți sau nu.

Subiectul sensibil recomandă cartea unor cititori mai mari, capabili să facă față tristeții care abundă în paginile ei. De altfel, chiar și pe site-ul autoarei apare recomandarea ca această carte să fie citită de „copiii mai mari”. Asta înseamnă că nu este genul de poveste după care se dau în vânt preșcolarii sau copiii din clasele primare, adică presărată cu umor și cu happy end. M-am uitat un pic pe internet și am văzut persoane dezamăgite din cauză că filmul nu este exact ca povestea din carte și viceversa, oameni nemulțumiți că romanul nu este de fapt cum știau ei din film. Eu zic să dați o șansă cărții. Vă va plăcea. Apoi, dacă doriți, puteți să (re)vedeți și filmul din 1993.

Pentru că tot ne-am amintit de filmul Mrs. Doubtfire și de Robin Williams, să vedem două scene care au fost filmate, dar care, în cele din urmă, n-au mai fost incluse din cauza încărcăturii lor emoționale.

Despre autoarea Anne Fine puteți afla mai multe chiar de pe site-ul ei, annefine.co.uk.