Matilda, de Roald Dahl

Țineți-vă bine! În Matilda de Roald Dahl toate (sau aproape toate) lucrurile sunt pe dos. Eroina principală este o fetiță căreia îi place să citească și să descopere mereu noutăți și curiozități, în timp ce părinții ei, domnul și doamna Wormwood ar vrea să o țină doar în fața televizorului și o ceartă când o văd cu vreo carte în mână.

Bine ați revenit în lumea interesant de neserioasă a lui Roald Dahl, părintele literar al Matildei, fetița-geniu care știe la doar 5 ani să rezolve calcule matematice dificile și care i-a citit deja cu pasiune pe Dickens, Shakespeare, Kipling, Greene, Steinbeck, Austen, Hardy, Hemingway, Lewis, Orwell, Faulkner etc., etc., etc. Suntem deja impresionați, așa că nu mai continuăm lista.

Putem identifica două părți principale ale cărții, în cea dintâi făcând cunoștință cu uimitoarea Matilda, precum și cu familia ei trăsnită: o mamă leneșă și fandosită, un tată îngâmfat și escroc și un frate care ia aminte cu seriozitate la lecțiile despre cum să câștigi bani în mod necinstit, lecții predate bineînțeles de tatăl lui. Vă veți amuza citind capitolele despre renghiurile jucate de Matilda tatălui ei ca să-l pedepsească pentru comportamentul său total neadecvat și pentru maniera brutală în care îi vorbește ori de câte ori este nemulțumit de preocupările fiicei lui.

Apoi, în cea de-a doua parte, universul micuței Matilda se extinde: fetița merge la școală.

Când Matilda ajunge la școală, în clasa întâi, domnișoara Honey, învățătoarea ei, își dă seama rapid că are de-a face cu un copil neobișnuit de inteligent (și modest pe deasupra). Din păcate, și la Școala Primară Crunchem Hall lucrurile sunt tot pe dos. Directoarea școlii, domnișoara Trunchbull, este o ființă feroce, ruptă parcă dintr-un ring de wrestling, o creatură incredibilă (ca Hulk), un Moby Dick feminin, un buldozer cu chip de om care – culmea! – urăște copiii, în special pe cei mici, și care folosește ca metodă pedagogică terrroarea… Domnișoara Honey, obișnuită cu directoarea școlii, rămâne însă cu adevărat perplexă când constată că părinții fetiței nu numai că nu iau în serios capacitățile intelectuale deosebite ale fiicei, ci sunt chiar nemulțumiți de preocupările acesteia pentru carte și studiu.

Matilda, matură, citită, simpatică, dulce, modestă, știe însă să se descurce întotdeauna, fie că are de-a face cu tatăl său, Harry Wormwood, vânzător de mașini second hand, care își înșală sistematic clienții și se consideră genial, fie că se confruntă cu teribila domnișoară Trunchbull, care folosește elevii din școală pe post de ciocan de aruncat, adorând să-i tortureze în fel și chip (capitolul despre elevul pedepsit să mănânce singur un tort enorm este pur și simplu delicios).

Matilda are însă și aliați, cel mai important fiind buna domnișoară Honey. Un pic pe dos decât în realitate, colegii Matildei nu par nici invidioși din cauza cunoștințelor acesteia, nici dornici să o izoleze, ci, dimpotrivă, sunt prietenoși și gata să îi sară în ajutor la nevoie.

Fiind o carte de Roald Dahl este bine ca cititorii să fie avertizați că limbajul este ușor cam piperat, iar unele detalii cam gri din punct de vedere moral. Atât Harry Wormwood, cât și Trunchbull nu se sfiesc câtuși de puțin să îi agreseze verbal pe copii, dar, hei, la urma urmei, acesta este rostul unui personaj negativ, și anume să își descarce energia negativă și să i se facă atât de neplăcut cititorului, încât acesta abia-abia să aștepte să-l vadă pus la punct pe cel rău.

Cititorii descoperă prin intermediul Matildei că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare, ci dimpotrivă. Copiii deștepți sunt cei care împrumută cărți de la bibliotecă și care își îmbogățesc permanent cunoștințele, așa cum face Matilda. În același timp, eroina cărții nu se îngâmfă pentru că are un nivel superior de inteligență sau pentru că știe mai multe decât copiii de vârsta ei. Modestia ei este o altă lecție pe care cititorii o pot deprinde. Dahl își presară lecțiile în paginile cărții, însă printr-o poveste care nu este deloc plictisitoare sau moralizatoare și în care multe sunt pe dos, mizând pe inteligența copiilor care vor citi printre rânduri ce e bine și ce e rău.

Cititorul adult observă cu ușurință idei semnificative, care i-ar putea scăpa minorului. Una ar fi aceea a influenței pe care atitudinea și comportamentele adulților o au asupra formării ființelor fragede și fragile care sunt copiii. Câți părinți din lumea reală nu se comportă de fapt iresponsabil, făcând, asemenea părinților Matildei, din televizor un zeu care golește nu doar mințile lor, ci și pe acelea ale propriilor copii, condamnându-i pe aceștia la ignoranță pe viață?

Cartea îmbină imaginația de neoprit a lui Dahl cu elemente care fac din ea o lectură captivantă: umor, dialoguri vii, un pic de mister, răsturnări de situație, elemente fantastice și, bineînțeles – nu vă veți supăra că o spun deja aici – happy end. Ca de obicei atunci când este vorba despre o carte de Roald Dahl, ilustrațiile sunt realizate de legendarul Quentin Blake.

Matilda a fost publicată de Editura Arthur, în traducerea Christinei Anghelina, în mai multe ediții, inclusiv în seria de autor „Roald Dahl”.

 

Advertisements

Doamna Doubtfire, de Anne Fine

Vă amintiți probabil că în anii ’90 una dintre cele mai difuzate dramedii a fost Mrs. Doubtfire (1993; regia: Chris Columbus), cu regretatul Robin Williams în rolul tatălui divorțat care, pentru a petrece mai mult timp alături de copiii lui, se deghizează în femeie, fiind angajat ca bonă de fosta soție.

Cartea care a stat la baza scenariului, respectiv Doamna Doubtfire de Anne Fine, este disponibilă de ceva timp și în limba română (publicată de Editura Arthur în traducerea Iuliei Arsintescu).

Daniel Hilliard este tatăl. Miranda Hilliard este mama. Cei trei copii, de la cel mai mare la cel mai mic sunt Lydia, Cristopher și Natalie. Acestea sunt personajele unei povești triste, rupte parcă din viața reală. Cei trei copii sunt calul de bătaie al unor părinți care se urăsc atât de mult, încât uită că una dintre principalele lor responsabilități este să le asigure stabilitate și echilibru emoțional copiilor pe care i-au adus pe lume.

Cine este vinovatul pentru această situație nefericită? Să fie Daniel oare? Bărbatul încă imatur, incapabil să își facă ordine în propria casă, lipsit de loc de muncă și având un temperament greu de stăpânit poartă în sine toate ingredientele necesare pentru a face lucrurile să meargă prost la orice oră din zi sau din noapte. Dar Miranda? Ei bine, și ea poartă partea sa de vină: este inflexibilă, rece față de nevoile celor din jur, mereu dispusă să folosească orice instrument la îndemână pentru a-i face viața amară lui Daniel, prea oarbă ca să vadă că războiul pe care îl întreține cu fostul soț face victime colaterale.

Și cine suferă din cauza certurilor nesfârșite dintre cei doi soți? Evident, copiii, martori la nenumăratele scene dintre mama și tatăl lor.

Romanul scris de autoarea britanică Anne Fine este presărat cu numeroase replici și momente hazlii. Daniel se preface adeseori, când Miranda nu este atentă, că scoate o armă imaginară cu care o termină pe fosta soție o dată și pentru totdeauna. Copiii au mai mereu pe buze replici prin care taxează comportamentul imatur al ambilor părinți. Desigur, situațiile cele mai hazoase apar datorită rolului jucat de Daniel în casa fostei soții, acela de bonă – doamna Doubtfire.

Dincolo de toate elementele cu caracter umoristic ale cărții, Doamna Doubtfire le vorbește cititorilor despre o realitate tristă, mai tristă astăzi decât la data publicării cărții (1987), deoarece sunt tot mai mulți părinți răzgâiați și mofturoși, plictisiți de propriile responsabilități, grăbiți „să își refacă viața” și incapabili să înțeleagă cu adevărat că un copil nu este o jucărie pentru care să te cerți sau pe care s-o arunci în cutie când te-ai plictisit de ea.

Cartea, spre deosebire de filmul omonim, are alt scop decât acela de a ne smulge zâmbete sau hohote de râs. Scopul ei este să ne trezească la realitate, să înțelegem câte răni îi poate provoca pe dinăuntru unui copil o atmosferă de ostilitate, un război casnic, un divorț al celor alături de care ar trebui să crească fericit. Tocmai de aceea Doamna Doubtfire nu este doar o carte pentru copii, ci și una pentru adulți, fie ei părinți sau nu.

Subiectul sensibil recomandă cartea unor cititori mai mari, capabili să facă față tristeții care abundă în paginile ei. De altfel, chiar și pe site-ul autoarei apare recomandarea ca această carte să fie citită de „copiii mai mari”. Asta înseamnă că nu este genul de poveste după care se dau în vânt preșcolarii sau copiii din clasele primare, adică presărată cu umor și cu happy end. M-am uitat un pic pe internet și am văzut persoane dezamăgite din cauză că filmul nu este exact ca povestea din carte și viceversa, oameni nemulțumiți că romanul nu este de fapt cum știau ei din film. Eu zic să dați o șansă cărții. Vă va plăcea. Apoi, dacă doriți, puteți să (re)vedeți și filmul din 1993.

Pentru că tot ne-am amintit de filmul Mrs. Doubtfire și de Robin Williams, să vedem două scene care au fost filmate, dar care, în cele din urmă, n-au mai fost incluse din cauza încărcăturii lor emoționale.

Despre autoarea Anne Fine puteți afla mai multe chiar de pe site-ul ei, annefine.co.uk.

 

Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman

I-am recomandat unei colege cartea Tu ești mămica mea? de P.D Eastman și m-am bucurat când, după doar câteva zile, mi-a spus că aceasta a devenit favorita mezinei sale.

Tu esti mamica mea

Tu ești mămica mea? este o scriere clasică pentru cititorii mici-mici-mici, o poveste simplă, plăcută, ușor de ținut minte, frumos ilustrată și cu toate acele elemente repetitive care le plac atât de mult preșcolarilor deoarece le oferă sentimentul că au „prins șpilul” poveștii.

Textul este foarte scurt și scris cu litere mari, astfel încât copiii care învață să citească silabisind să poată folosi cartea pentru a face pași mici în marea lume a cărților. Este important de precizat că vocabularul folosit le este accesibil copiilor. Tu ești mămica mea? este genul de carte care poate fi citită cu voce tare, iar părinții se vor bucura să aibă la îndemână o astfel de poveste care poate fi parcursă destul de repede, mai ales că preșcolarilor – când le cade cu tronc o poveste – le place să reia povestea de mai multe ori pe zi.

Povestea îl are în centrul atenției pe micuțul pui al unei păsări zburătoare, abia ieșit din găoace și mirat nevoie mare că nu o vede nicăieri pe mămica lui. Absența acesteia (noi știm că ea a plecat să caute hrană pentru pui) este suficientă pentru el să pornească într-o aventură nemaipomenită – cel puțin din punctul lui de vedere –, în căutarea mamei sale. Narațiunea este liniară. Rând pe rând, puiul întâlnește diverse personaje (familiare nouă), un pisoi, o găină, un dulău etc., pe fiecare dintre acestea întrebând-o același lucru: „Tu ești mămica mea?”

Povestea imaginată de Eastman îi ajută pe copii să descopere câteva lucruri esențiale: păsările vin pe lume ieșind dintr-un ou; fiecare vietate de pe lumea asta are o mămică a ei; fiecare mămică trudește ca să aibă mâncare pentru puișorul ei; puii și mamele seamănă ș.a.m.d. Lecția cea mai importantă este însă aceea că orice pui trebuie să asculte de mămica lui, să stea cuminte acasă și să o aștepte.

Sunt convins că micuților cititori (sau ascultători, dacă povestea le este citită de părinți) povestea puiului le va plăcea în primul rând pentru că este amuzantă, mai ales când puiul se întreabă dacă nu cumva un avion sau alt obiect neînsuflețit este mămica lui. Apoi, preșcolarii vor fi captivați de povestea în sine, de căutarea puiului, vor deveni curioși să afle dacă puiul își va găsi mama. Există chiar și momente tensionante, precum acela în care este ridicat în cupa unui Forn – oare va reuși să scape cu bine?

Ilustrațiile sunt simple, clare, ușor de înțeles și tocmai de aceea atrăgătoare pentru cei mici. Paleta cromatică este destul de limitată, restrânsă la diverse nuanțe maronii, completate cu galben și roșu.

P.D. Eastman (P.D. vine de la Philip Dey, nicidecum de la Police Department) a fost scriitor și ilustrator american (1909-1986), care a lucrat pentru Walt Disney Productions și pentru Warner Brothers. A creat numeroase cărți pentru copii, precum: Go, Dog Go!; Sam and the Firefly; The Best Nest; Big Dog… Little Dog etc. Eastman a fost colaborator apropiat al unui alt renumit autor de cărți pentru copii, Dr. Seuss.

Cartea Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman a fost tradusă în limba română de Vlad Zografi și publicată de Editura Arthur în 2017.

 

A doua carte cu Apolodor, de Gellu Naum

Era un lucru firesc și de așteptat ca Editura Arthur să îmbrace în haină de sărbătoare și A doua carte cu Apolodor după ce, în 2016, a publicat într-o ediție nouă, ilustrată de Dan Ungureanu, prima carte despre faimosul pinguin, respectiv Cartea cu Apolodor (am scris despre aceasta AICI).

Cred că e de prisos s-o spun, al doilea volum cu Apolodor a fost ilustrat de aceeași mână măiastră a lui Dan Ungureanu. Ilustrațiile sunt foarte frumos realizate și cu siguranță îi vor atrage pe copii. Plus că oferă variante de interpretare a versurilor lui Gellu Naum.

„Bătrânii” își amintesc, desigur, că, în cea de-a doua carte, drăgălașul pinguin se întoarce însoțit de doi prieteni: leul Amedeu și cangurul Ilie.

Spre deosebire de întâia carte, care înfățișează aventurile călătorului Apolodor în cele mai diverse colțuri ale lumii, cartea de față este mai degrabă o colecție de scurte versificații, pe diferite teme, în centrul atenției fiind personajele amintite. În câte două, trei sau patru strofe, Gellu Naum își așază personajele în felurite ipostaze și situații. Uite-i, de pildă, pe cei trei voinicei când la plajă, când la „Marele Bal”, când în vară, când în iarnă, când în grădină, când în bucătărie, când pe șantierul arheologic, când în spațiul cosmic ș.a.m.d. Și de fiecare dată se întâmplă ceva care să pună copilul-cititor pe gânduri.

Uneori, micuții eroi ai cărții trec prin situații amuzante, ca de pildă când Apolodor, stând la soare, se decolorează ori atunci când, dorind Amedeu să interpreteze muzică de Bach, micuțul pinguin este transformat în stativ de partituri. Ca să nu mai pomenim de buna intenție a pinguinului de a-l scăpa pe Amedeu de o muscă nesuferită, intenție finalizată printr-o lovitură în freza leului sau de faptul că, după ce îl îmbăiază pe pinguin, prietenii lui îl întind la uscat, printre rufe, pe sârmă. Râzându-și parcă de Pinocchio, Gellu Naum spune că „pe mincinoși / Îi cunoști după urechi”, iar aici cangurul Ilie este vinovatul, ca unul care „Cam de șase ori pe lună… / Spune câte o minciună.”

Alteori, poetul se folosește de rime ca de o bucată de cretă cu care scrie pe tablă mici povețe pentru cititori. „Când te roagă cineva, / Ce-ți rămâne de făcut?” se întreabă retoric autorul. Evident, să pleci urechea la rugămintea înaintată atât de respectuos.

Fie că vorbim despre mofturile făcute la masă de cangurul Ilie, despre pasiunea pentru citit a lui Apolodor, despre importanța practicării unui sport, despre culorile semaforului sau despre cadoul cumpărat cu ocazia zilei de naștere a cangurului, un lucru e sigur: Gellu Naum pune în versurile sale multe „vitamine” pentru inimă și minte.

Autorul, ca un făcut, nu vrea să uite nici de foarte importanta oră de culcare: „Ca să crești, ești obligat, / Când e ora de culcat, / Să te urci frumos în pat.”, oferindu-l ca exemplu negativ pe îndărătnicul Ilie care, sugerează poetul, de atâta nedormit va scădea în înălțime. Carevasăzică: dormi, crești; nu dormi, descrești. Cât privește spălatul pe dinți, copiii vor rămâne de-a dreptul uimiți să afle că Apolodor face lucrul acesta de trei ori pe zi, cu rezultate excepționale în cariera sa de fotbalist.

Dacă Amedeu este personajul-model – pasionat de muzică, amabil, răbdător, deștept, Ilie pare să fie opusul lui: e încăpățânat, dezorganizat, plin de toane etc. Apolodor se află undeva la mijloc, animat mai mereu de intenții bune, dar urmărit câteodată de un strașnic ghinion, ca atunci când, la pescuit fiind, prinde o… gheată.

A doua carte cu Apolodor își caută loc în bibliotecile micilor cititori. Calitatea tehnică – hârtie, coperte cartonate, interior color, font ușor de citit – este, de asemenea și ca de obicei, la înălțime.

 

Regele tuturor sălbăticiunilor, de Maurice Sendak

Trebuie spus de la început că Regele tuturor sălbăticiunilor (Where the Wild Things Are) este o carte care spune povestea prin ilustrații. Textul este de importanță secundară. Este cartea considerată astăzi cea mai importantă operă a lui Maurice Sendak.

Eroul principal, Max, este un băiețel care, îmbrăcat într-un costum de lup și înarmat cu o furculiță, își fugărește câinele prin casă. Asta până când mama îl ceartă, numindu-l „Sălbăticiune” și îl trimite la culcare fără să îi dea de mâncare. După ce Max intră în camera lui se înfiripă în poveste elementul fantastic. O pădure misterioasă crește în cameră, iar spațiul devine o altă lume. Max se suie într-o micuță ambarcațiune cu pânze și plutește „aproape peste un an” până la „locul sălbăticiunilor”. Întâmpinat de diverși monștri cu gheare lungi, ochi galbeni, coarne ascuțite și figuri grotești, micuțul Max nu se pierde cu firea, ci le îmblânzește printr-un truc magic, iar sălbăticiunile îl fac regele lor.

„Și acum, a răcnit Max, să înceapă tărăboiul sălbatic!”

Imediat după această poruncă a băiatului, Sendak ne oferă nu mai puțin de 6 pagini doar cu ilustrații ale „tărăboiului”. Max și monștrii țopăie, urlă la lună, se cațără în copaci și defilează ca o veritabilă hoardă sălbatică. După o vreme, băiatul se plictisește și pornește pe mare înapoi spre casă. Ajungând în camera sa, descoperă că este chiar noaptea când a plecat – deși doar călătoria dus-întors îi luase nu mai puțin de doi ani – și că mâncarea frumos mirositoare și caldă îl așteaptă pe masă.

Cartea lui Sendak a stârnit controverse la data publicării. Au fost voci care au întrebat dacă este un material adecvat pentru copii. De altfel, se poate spune că Regele tuturor sălbăticiunilor nu a fost singura lui carte pentru copii care a ridicat sprâncene și semne de întrebare. Chestiuni precum atitudinea nepotrivită a eroului față de mama lui, dar și faptul că aceasta l-a pedepsit trimițându-l la culcare fără să-i dea de mâncare au fost printre elementele care i-au nemulțumit pe critici.

Sendak a spus că povestea lui ilustrează modul în care, uneori, copiii, cuprinși de sentimente negative, se retrag în ei înșiși, se refugiază într-o lume imaginară în care ei sunt „șefii”, putând dispune după plac de personajele imaginare de care se înconjoară. Intenția ilustratorului, conform propriilor declarații, a fost să creeze un personaj apropiat de realitate, adică un copil care poate fi și răutăcios sau obraznic.

Povestea imaginată de Sendak iese într-adevăr din tipare, dar nu are cum să îi sperie pe copii. Cred că, dimpotrivă, îi va incita. Orice copil creează, cu ajutorul imaginației, lumi și personaje fanteziste, tărâmuri în care se vede pe sine însuși ca rege, pirat, erou, cavaler, muschetar etc. Aventura micului Max este fără îndoială una imaginară, un vis, poate… O sugerează chiar ilustratorul cărții care include, într-una dintre primele pagini, un tablou ce înfățișează un monstru (o sălbăticiune) de tipul celor pe care băiatul îi va întâlni ulterior, iar tabloul este semnat chiar de Max. El este spiritul creator. Tot ce urmează se naște din creativitatea lui fertilă.

Că Max este un copil obișnuit o sugerează și faptul că, în joaca lui, își construiește singur un cort în interiorul casei. Câți dintre noi nu ne-am aranjat astfel de „culcușuri” în copilărie?

Întoarcerea lui Max din călătoria lui imaginară se petrece în circumstanțe delimitate clar de autor. Băiatul „și-a dorit să fie acolo unde el era cea mai iubită ființă dintre toate”. Or unde anume era locul acesta? Acasă. În plus, mirosul de mâncare pe care el îl adulmecă „dintr-un colț îndepărtat al lumii” este un miros real. Se întâmplă adeseori, chiar și în lumea adulților, ca visele să fie (re)modelate de stimuli reali, exteriori. Când ajunge din nou acasă (când se trezește, adică), băiatul găsește pe masă mâncarea caldă așezată acolo de o mamă iubitoare, inimoasă, pe care nu a lăsat-o sufletul să-și lase puiul nemâncat o noapte întreagă.

Regele tuturor sălbăticiunilor poate fi interpretată și ca o poveste despre curaj. Copiii, mai ales cei foarte mici, se tem adeseori de necunoscut, de lucrurile sau persoanele care, în ochii lor, au dimensiuni sau trăsături exagerate. Tocmai de aceea Max, care nici măcar nu clipește în fața sălbăticiunilor care răcnesc înspăimântător, își dezvelesc colții înspăimântători, își rostogolesc ochii înspăimântători și își arată amenințător ghearele înspăimântătoare, este un exemplu de curaj.

Imaginația, așa cum o sugerează povestea scrisă de Sendak, este (poate fi) o cameră de refugiu, locul unde să ne descărcăm ori să ne regăsim echilibrul. Max se comportă ca orice copil normal care, certat, bate din picior sau trântește ușa și se alege cu o pedeapsă. Criza, pentru a fi trecută cu bine, are nevoie de timp, de un loc special unde copilul să găsească trucul magic prin care să scape de propria furie și să se liniștească. Dacă stăm și ne gândim, cam așa funcționează lucrurile și pentru adulți. În momentele de mare tensiune, oricine are nevoie de un pic de spațiu ca să se poată regăsi. Uneori, lucrul acesta presupune ca, asemenea lui Max, care se alătură „tărăboiului sălbatic”, să dăm frâu liber energiei negative. Orice furtună se descarcă prin fulgere și tunete; apoi, soarele zâmbește parcă și mai frumos decât înainte.

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea lui Max este despre nevoia de a fi iubiți. Orice copil, certat de mama lui, își spune în sine sau îi spune acesteia direct în față „că e rea!”. Max simte nevoia să fie iubit. Tocmai de aceea sălbăticiunile îi declară, la plecare, dragostea lor. Iar când revine în camera lui, băiatul descoperă pe masă, în farfurie, semnul clar că este iubit totuși de mama lui.

În ciuda opiniilor contradictorii, cartea lui Sendak i-a adus acestuia un premiu prestigios, respectiv Medalia Caldecott, iar cei care au apreciat această operă a ilustratorului au declarat că scopul cărților pentru copii nu trebuie să fie idealizarea copilăriei.

Există și o poveste interesantă în legătură cu cartea, poveste care este probabil adevărată. Titlul original al proiectului a fost Where the Wild Horses Are (în traducere, Acolo unde sunt caii sălbatici), dar Sendak nu se descurca prea bine la partea cu desenatul cailor. Ursula Nordstrom, editorul său, a fost un pic nemulțumită de lucrul acesta, așa că l-a „înțepat” cu întrebarea: „Dar ce poți desena, Maurice?” Răspunsul simplu al ilustratorului a fost: „Lucruri” (things, în engleză). Până la urmă, lucrurile pe care le-a desenat s-au bucurat de succes.

Publisher’s Weekly, o cunoscută publicație destinată lumii editoriale, a inclus cartea lui Maurice Sendak în lista celor mai bine vândute 150 de cărți pentru copii din toate timpurile, ceea ce, trebuie să o recunoaștem, vorbește despre larga apreciere de care s-a bucurat cartea de-a lungul anilor (adică din 1963 și până astăzi), atât în Statele Unite, cât și peste hotare. Succesul cărții a fost confirmat și de interesul producătorilor de film, concretizat într-o ecranizare a poveștii lui Sendak. Filmul Where the Wild Things Are a fost regizat de Spike Jones și lansat în 2009.

Este un fapt îmbucurător că Editura Arthur a făcut posibilă întâlnirea publicului român cu Regele tuturor sălbăticiunilor, în condiții grafice și tehnice excelente. Cartea a apărut în limba română încă din 2014, în traducerea Roxanei Jeler.

 

Câteva lucruri despre Maurice Sendak

A fost unul dintre ilustratorii talentați ai anilor 1960, 1970, 1980. A ilustrat cărți pentru copii scrise de unii dintre autorii cunoscuți ai vremii, dar a ilustrat și povești scrise de el însuși. De fapt, ar merita spus că, înainte de a-și ilustra prima lui poveste, a ilustrat 80 de cărți pentru copii scrise de alți autori. Prima carte pe care a scris-o și a ilustrat-o a fost Kenny’s Window, carte apărută în 1956. Deși nu sunt cunoscute publicului român, amintesc aici alte câteva cărți pe care Maurice Sendak le-a scris și ilustrat: The Sign on Rosies Door; Higglety Pigglety Pop!; The Nutshell Library; In the Night Kitchen; Outside Over There.

La moartea sa, în 2012, la vârsta de 83 de ani, publicația New York Times a apreciat că Sendak a fost „considerat cel mai important ilustrator de cărți pentru copii din secolul al XX-lea”. Nu degeaba i s-a decernat și cel mai important premiu din domeniul cărților pentru copii; mă refer la Premiul Hans Christian Andersen.

 

Pippi Șosețica, de Astrid Lindgren

Pippi Șosețica este neîndoios un personaj greu de încadrat într-un tipar anume. Are puteri herculeene, este lipsită de bune maniere, duce o viață dezordonată, nu-i place școala și nu știe să scrie corect, și totuși, în ciuda acestui comportament inadecvat, are o inimă mare și un suflet de aur, fiind o personajă lesne de îndrăgit.

Cartea Pippi Șosețica a fost publicată în 1945. Era la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar copiii aveau nevoie de o eroină puternică și amuzantă, ca Pippi Șosețica. Totuși cartea nu a fost bine primită de publicul suedez de la vremea aceea, având parte de critici severe, de unde se vede că o carte pentru copii are de trecut de filtrele cenzurii părintești.

Din păcate, Pippi Șosețica a fost transformată de diferite voci din spațiul public în altceva decât a intenționat autoarea, și anume să le ofere copiilor o poveste care să-i captiveze și să-i amuze. Dar, pe de altă parte, aș spune că receptarea diferită a cărții – criticată pe de o parte, apreciată pe de altă parte – face proba calității ei. Un text valoros este un text care împarte publicul în cel puțin două tabere.

Pippi s-a născut în urma unui eveniment obișnuit în viața oricărei familii. Fiica autoarei, Karin, era bolnavă și, într-o zi, pe când stătea în pat, a rugat-o pe mama ei, Astrid Lindgren, să-i spună o poveste cu „Pippi Șosețica”. A inventat numele pe loc. „Din moment ce numele [eroinei] era unul remarcabil, trebuia ca aceasta să fie și ea ieșită din comun”, avea să spună ulterior doamna Lindgren. Așa că a început să inventeze tot felul de povești cu această eroină diferită de tradiționalele personaje feminine. Apoi, în martie 1944, pe când ea însăși era imobilizată la pat și nu avea cu ce să-și ocupe timpul, autoarea a început să aștearnă pe hârtie toate poveștile cu Pippi Șosețica pe care le inventase pentru fiica ei.

Unii critici susțin că, în deceniul al patrulea al secolului trecut, autorii de literatură pentru copii începuseră să separe cărțile în „cărți pentru fete” și „cărți pentru băieți”. În acest context, Pippi a fost un personaj aparte, necanonic, atrăgător pentru ambele genuri în egală măsură. Ca fată, era atrăgătoare pentru fete. Ca „băiețoaică”, Pippi avea priză și la cititorii-băieți.

Dar cine este Pippi Șosețica (pe numele ei suedez Pippi Långstrump)? Mai întâi de toate, trebuie spus că numele complet al eroinei este Pippilotta Merindela Persiana Minta Aluefraim Șosețica, fiica lui Efraim Cioraplung. Este o zvârlugă de fetiță, în vârstă de 9 ani, cu părul de culoarea morcovului, prins în două codițe împletite, care stau țepene în sus, cu nasul plin de pistrui, cu o rochiță peticită în fel și chip, pe care și-a cusut-o singură, cu ciorapi de culori diferite și pantofi largi, de vreo două ori mai mari decât picioarele fetiței. Pippi este puternică. Este neobișnuit de puternică. Faptul că poate să-și ia calul pe sus și să-l mute de colo-colo spune totul despre puterea ei. Orfană (mama a murit când Pippi era foarte mică, iar tatăl a dispărut în timpul unei furtuni pe mare), micuța Pippi se mută în Vila Villekulla, proprietate rămasă de la tatăl său, împreună cu Musiu Nilsson – maimuțica ei – și cu calul amintit deja.

Lui Pippi îi place să facă lucrurile pe dos sau, în orice caz, să nu se conformeze standardelor. Așa se face că doarme cu picioarele pe pernă și cu capul sub plapumă, iar când gătește își întinde aluatul pe podea deoarece – spune ea – are nevoie de spațiu. Refuză să le dea ascultare adulților, chiar și atunci când aceștia reprezintă forme de autoritate – polițiști, învățătoare, adulți în general. Însă ceea ce este cu adevărat atrăgător pentru publicul cititor este faptul că, deși este o eroină revoltată, Pippi se situează totuși, într-o manieră neobișnuită, de partea binelui. Reperele ei sunt corecte, chiar dacă, intenționat ori ingenuu, alege în mod repetat să iasă din tipare sau, altfel spus, să meargă mai mult pe lângă drum (dar în direcția acestuia).

Personajele-martor ale cărții sunt doi copii cuminți, Tommy și Annika Settergren, care locuiesc în casa vecină Vilei Villekulla. Și când spun „cuminți”, mă refer la copii obișnuiți, care locuiesc cu părinții, se îmbracă potrivit, merg la școală, învață și fac tot ceea ce face un copil cuminte. Comportamentele, replicile și atitudinile neobișnuite și de-a dreptul caraghioase ale lui Pippi sunt evidențiate permanent prin reacțiile pline de uimire ale celor doi frați. Annika este exact opusul lui Pippi. Lindgren pune însă în cei doi „martori” admirație față de neobișnuita Pippi. „Annika, zi tu că nu-i bine că s-a mutat Pippi aici!” observă Tommy la un moment dat. Iar sora lui îi întărește convingerea: „Ba da, clar!”

După primele capitole, introductive, în care facem cunoștință cu personajele, cu felul lor de a fi și cu tabieturile lor, urmează capitole pe care le putem considera povestiri de sine stătătoare, fără alte legături între ele decât personajele în sine. „Pippi se joacă leapșa cu polițiștii”, „Pippi începe școala”, „Pippi stă cocoțată pe poartă și se cațără în copac”, „Pippi organizează o excursie”, „Pippi merge la circ”, „Pippi este vizitată de hoți”, „Pippi merge la o cafea”, „Pippi salvează vieți” și „Pippi își serbează ziua de naștere”. Fiecare capitol îi aruncă pe eroii ei într-o scurtă aventură care se și încheie la sfârșit de capitol.

Astrid Lindgren a inventat personajul ca să-i facă pe plac fiicei sale și, cu siguranță, a dorit să o amuze pe acestea. Umorul este una dintre principalele trăsături ale textului și se naște în maniere diverse. O sursă de umor o reprezintă amintirile (sau născocelile) lui Pippi care, în mod frecvent, se referă la călătoriile sale în cele mai diverse colțuri ale lumii și la obiceiurile ciudate ale oamenilor de acolo. „În Brazilia, toată lumea umblă pe stradă cu un ou pe cap”, spune Pippi, care, după cum am amintit deja, doarme cu picioarele pe pernă și capul sub plapumă deoarece „așa se doarme în Guatemala”. Niciodată nu știi dacă fetița vorbește serios când enumeră asemenea absurdități sau dacă e vreun dram de adevăr în ele, iar autoarea nici nu-și lămurește cititorii, lăsându-i pe ei să decidă ce să creadă. La urma urmei, în lumea lui Pippi Șosețica orice ar fi posibil…

Apoi, foarte amuzante sunt și situațiile în care – iar aici copii trăiesc sentimentul minunat al anticipării – micuța eroină urmează să confrunte personaje care, în mod normal, ar fi mai puternice decât un copil obișnuit (polițiștii, hoții, circarul Adolf cel Tare etc.), dar pe care Pippi le biruiește datorită puterii sale ieșită din comun. Cititorii știu că Pippi va fi mai tare în cele din urmă și abia așteaptă să vadă ce față vor face personajele care au avut nefericita idee de a se lua de ea.

Personajele „negative” din Pippi Șosețica sunt, de fapt, adulții în general. Pippi este, în felul ei, o variantă feminină a lui Peter Pan, un copil care refuză să se conformeze așteptărilor lumii adulte, să crească și să se maturizeze. În felul ei, Pippi se opune schimbărilor, compromisurilor și monotoniei pe care le aduce intrarea în viața de adult.

Știu părinți care, luând în mână cartea asta și citind-o, s-ar teme că micuța Pippi ar putea fi un model negativ pentru copiii lor. Pe de altă parte, am toată încrederea că micuții cititori au suficientă perspicacitate pentru a detecta abaterile de comportament ale lui Pippi. Tocmai de aceea se vor amuza pe seama lor, pentru că sunt derapaje de la ceea ce este obișnuit. Dacă Pippi ar duce o viață obișnuită, mergând zilnic la școală ca să stea cuminte în bancă, iar apoi să se întoarcă acasă și să-și facă temele, ar mai fi interesați copiii să citească despre ea?

Cartea Pippi Șosețica a fost publicată de Editura Arthur, în 2014, în traducerea Andreei Caleman. Volumul include ilustrațiile realizate de Ingrid Vang Nyman (1916-1959) pentru ediția originală a cărții.

 

Ciorile din Pearlblossom, de Aldous Huxley

Amelia și Abraham sunt două ciori, soție și soț, care locuiesc la etajul superior al unui plop din Pearlblossom. Cei doi soți se confruntă însă cu o problemă. Ca la mai toate „blocurile”, la parterul plopului locuiește un vecin lipsit de cei 7 ani de-acasă. Este vorba despre domnul Șarpe-cu-clopoței.

ciorile-din-pearlblossom

Șarpele din poveste se strecoară zilnic în cuibul de la etaj, în timp ce domnul Abraham Cioară este la serviciu, iar doamna Amelia Cioară, la cumpărături, pentru a fura și a hali dintr-o singură înghițitură oul depus de doamna Cioară. Într-o zi însă, mârșavul hoț este surprins în timp ce înghite un ou, iar din momentul acela doamna Cioară nu-și mai găsește astâmpărul sau liniștea sufletească. Ba chiar îi cere soțului să facă bine și să omoare șarpele.

Bineînțeles că domnul Cioară, conștient că n-are nicio șansă împotriva domnului Șarpe, nici nu se gândește să ia aminte la imboldurile războinice ale soției sale. În schimb, fuge la bunul și vârstnicul său prieten Bufniț ca să-i ceară sfat.

Autorul ne spune, chiar de la început, cum stau lucrurile, astfel încât copiii să devină repede curioși. Oare ce va face doamna Cioară? Cum îl va pedepsi pe domnul Șarpe? Povestea este simplă, din categoria celor cu „tâlhari pedepsiți”. Pentru copii, lucrurile sunt destul de clare: răul este osândit, iar faptele rele au consecințe dureroase. Evident, cititorul român nu are cum să nu își amintească de poezia „Zdreanță” a lui Tudor Arghezi, și acolo hoțul fiind ispitit de ouăle delicioase și primind o lecție usturătoare printr-o metodă oarecum asemănătoare cu aceea din Ciorile din Pearlblossom.

Sigur, pe lângă conflictul principal din text, cititorul mai mare poate să observe și alte detalii interesante, ca de pildă modul în care relaționează domnul Cioară cu soția lui, iar aici ironia lui Aldous  Huxley se face simțită. Doamna Cioară pare figura dominantă din familie (de altfel, ilustratoarea a și desenat-o ceva mai mare decât pe stimabilul Abraham), însă soțul are suficientă personalitate încât să-și mai repeadă din când în când consoarta, atrăgându-i atenția că vorbește prea mult.

Povestea are și umor. Mi-a atras atenția în acest sens folosirea repetată a expresiei „Ciocu’ mic!”, expresie care, într-o poveste cu ciori, trebuie luată ad literam. Umorul este consolidat și la nivel grafic. Mi-a rămas în minte proteza cu colți pe care domnul Șarpe o ține într-un pahar cu apă, la căpătâiul patului, pe noptieră – un detaliu foarte amuzant, aș zice. De asemenea, imaginea finală o să-i amuze cu siguranță pe copii și le va rămâne în memorie, ca o pildă.

ciorile-din-pearlblossom-2

Sunt mai multe lecții pe care cititorii mici le-ar putea desprinde din povestea imaginată de Huxley. Prima dintre ele, amintită deja, este că orice faptă rea va fi pedepsită, mai devreme sau mai târziu. Apoi, e limpede că ori de câte ori ne confruntăm cu o problemă, este foarte util să cerem părerea sau chiar sfatul unui prieten înțelept, trecut prin viață, așa cum este domnul Bufniț. Chiar dacă inamicul este mai puternic, în mod evident, aceasta nu înseamnă că nu i se poate veni de hac. Însă este nevoie de răbdare și de plănuire atentă.

Ciorile din Pearlblossom (The Crows of Pearlblossom) este singura carte pentru copii scrisă de Aldous Huxley (1894-1963), scriitor al cărui nume ne trimite cu gândul mai degrabă la romane ca Minunata lume nouă și Punct contrapunct. Povestea ciorilor, rămasă în uitare timp de mulți ani, a fost – iată! – readusă la viață și oferită publicului într-o versiune atrăgătoare, cu ilustrații noi, color.

Textul scris de Huxley a fost ilustrat de Sophie Blackall, aceasta îmbrăcându-și personajele în veșminte omenești și împopoțonându-le cu tot felul de accesorii (veți remarca cu siguranță ceasul de pe coada cu clopoței a domnului Șarpe) și dându-le un aspect cât mai… omenesc.

Povestea a fost scrisă în 1944, autorul dăruind-o de Crăciun unei nepoate din partea soției, Olivia, după cum aflăm dintr-o scurtă notiță inserată la sfârșitul cărții, notiță care se adaugă dedicației de la început: „Pentru Olivia”. Din aceeași notiță finală aflăm și că localitatea Pearlblossom există în realitate, la fel ca și două dintre personajele amintite în poveste – este vorba despre domnul și doamna Yost, în hornul cărora domnul Cioară și domnul Bufniț coc ouăle-capcană.

Sophie Blackall a ilustrat numeroase cărți pentru copii. Amintesc doar câteva dintre acestea: A Fine Desert (de Emily Jenkins); The 9 Lives of Alexander Baddenfield (de John Bemelmans Marciano); Meet Wild Boars (de Meg Rosoff); Spinster Goose (de Lisa Wheeler); Red Butterfly (de Deborah Noyes). Ilustratoarea de origine australiană trăiește în Brooklyn și a primit Medalia Caldecott pentru cartea Finding Winnie.

Ciorile din Pearlblossom se înscrie în categoria cărților ilustrate (picture books) pentru copii, fiind potrivită mai ales pentru copiii de vârstă preșcolară, cărora părinții le citesc povești, dar și pentru aceia care, fiind în primii ani ai ciclului primar de învățământ, reușesc să citească texte mai scurte, scrise cu corp de literă mai mare.

Cartea a fost publicată de Editura Arthur, în 2016, în traducerea Laurei Albulescu.

Doar ca o curiozitate, pun și o imagine din ediția mai veche a cărții, cu ilustrații de Barbara Cooney.

the-crows-of-pearlblossom