Ce mai puteți citi de la Editura Arthur

Salut, prieteni! Vă recomand azi 5 cărți pentru copii publicate de Editura Arthur. Să le vedem…

În primul rând, vă atrag atenția asupra a 3 titluri din aceeași serie. Este vorba despre cărți scrise și ilustrate de René Goscinny și Jean-Jacques Sempé: Micuțul Nicolas, Micuțul Nicolas în recreație și Micuțul Nicolas în vacanță.

Personajele sunt copii de vârstă mică, respectiv Nicolas și colegii lui, care fac tot timpul boacăne specifice vârstei. Fiecare personaj ilustrează un „tip” de elev – timidul, îngâmfatul, invidiosul, răutăciosul și așa mai departe. Indiferent de locul în care se află – la școală ori acasă –, copiii găsesc întotdeauna moduri noi și ingenioase de a se juca, chiar dacă, adeseori, jocul lor se termină cu cine știe ce năzdrăvănie.

Ilustrațiile mi-au amintit de caricaturile din fosta revistă Urzica, dar și de BD-urile franțuzești.

David Walliams a devenit un adevărat fenomen al literaturii pentru copii în Marea Britanie și, din fericire, Editura Arthur l-a preluat și l-a adus în România. V-am prezentat anterior câteva dintre cărțile lui, însă aș vrea să vă recomand încă una, și anume Mătușica îngrozitoare. Rețeta este aceeași ca în celelalte romane ale lui Walliams: personaje inedite, situații improbabile, umor cât cuprinde și, desigur, nelipsitele și haioasele ilustrații semnate de Tony Ross.

 

În fine, din colecția „Classic Yellow” vă recomand Punci cu porunci, de Michael Ende, cunoscutul autor de cărți pentru copii, care ne-a oferit, între altele, Momo, Povestea fără sfârșit, Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă și Lungul drum către Santa Cruz.

Sper ca zilele acestea de vacanță de iarnă să vă fie mai frumoase cu oricare dintre aceste cărți.

 

Advertisements

Cronicile din Narnia. Nepotul magicianului, de C.S. Lewis

Primul volum al seriei Cronicile din Narnia, intitulat Nepotul magicianului, este exact ceea ce ai aștepta de la o carte pentru copii scrisă de C.S. Lewis, adică o carte plină de fantezie și aventură.

Eroii acestui prim volum al seriei sunt Digory Kirke și Polly Plummer, un băiat și o fată care se împrietenesc și descoperă întâmplător secretul unchiului Andrew (unchiul băiatului), respectiv niște inele fermecate cu ajutorul cărora pot călători în alte lumi. În periplul lor fantastic, copiii ajung în Charn, oraș ajuns în ruină, iar aici o readuc la viață – dintr-o teribilă greșeală, cauzată de curiozitatea lor – pe regina-vrăjitoare Jadis, o ființă foarte puternică și, cum altfel decât, malefică.

După ce o „scapă” pe Jadis în lumea lor, la Londra, unde aceasta vrea cu orice preț să domnească și dă toate lucrurile peste cap, băgând spaima în bieții muritori de rând, Digory și Polly reușesc totuși să o scoată de acolo, ducând-o în tărâmul numit Narnia, unde asistă cu toții la crearea unei lumi noi de către maiestuosul leu Aslan. Lucrurile se complică însă. Digory se face vinovat de aducerea Răului în lumea nou-creată și primește sarcina de a porni într-o călătorie al cărei scop este găsirea și aducerea unui fruct cu proprietăți miraculoase, călătoria în sine fiind și un test la care este supus băiatul.

Există în acest roman o serie de elemente similare cu anumite detalii din cartea de căpătâi a creștinismului și anume Biblia, iar asta în ciuda faptului că Lewis nu a intenționat să scrie o parabolă care să reia într-o formă oarecare istoria biblică. Leul Aslan apare în rol de creator al lumii Narniei, iar faptul că este leu – nu tigru, nu panteră, nu altceva – ne trimite cu gândul la imaginea biblică a Leului din Iuda, un supranume al lui Hristos. Aslan, înțelept, calm, sigur, puternic, plin de compasiune, ascultat de cei din jurul lui, reflectă chiar imaginea Creatorului din Biblie. Cuvintele lui, adeseori, au nuanță profetică – Aslan vorbește despre evenimente viitoare cu siguranța celui care știe dinainte ce se va întâmpla.

Imediat ce Narnia este creată, Răul își face simțită prezența sub chipul vrăjitoarei Jadis. Pomul care crește în Narnia și care, după cum spune Aslan însuși, va proteja lumea lui de energiile negative ale Răului ne trimite cu gândul la Pomul cunoașterii binelui și răului din grădina Edenului. Adam și Eva pot fi asociați aici cuplului regal, Frank și Helen, ales de Aslan să domnească peste tărâmul nou creat. Iar scena în care Digory este ispitit de vrăjitoarea Jadis să mănânce mărul pare o rescriere a scenei în care Eva este amăgită de Șarpe să guste din fructul interzis.

Pe de altă parte, aș spune că romanul lui Lewis are și alte influențe decât cele biblice, respectiv elemente similare cu legendele și miturile grecești, de exemplu. Mă gândesc la calul înaripat numit Penat, care poate fi un corespondent al lui Pegas, călărit de eroul elen Belerofon. Cât despre Charn, orașul în care copiii o descoperă pe vrăjitoare, se poate ca acesta să fi fost inspirat din mitul Atlantidei.

Cititorii vor simți, probabil, citind acest prim volum, că unele lucruri nu se leagă ori că sunt insuficient dezvoltate, dar asta deoarece cartea este doar prima din seria dedicată Narniei. Nepotul magicianului este pentru Cronicile din Narnia ceea ce este Geneza (sau Facerea) pentru Biblie: o carte a începuturilor, a originilor, a introducerii în scenă a personajelor principale, a descoperirii luptei dintre bine și rău.

Deși este primul volum al seriei, Lewis a scris acest roman mai târziu. De fapt, Nepotul magicianului a fost al șaselea volum scris și, curios lucru, a fost vândut mult timp exact așa: ca „al șaselea volum al seriei”. Totuși acum cartea își ocupă în serie locul cuvenit din perspectivă cronologică.

Cartea a fost tradusă din limba engleză de Irina Oprea și Radu Paraschivescu, iar ilustrațiile sunt realizate de Pauline Baynes (1922-2008), care a ilustrat și cărți scrise de J.R.R. Tolkien. Despre ea puteți afla mai multe vizitând site-ul www.paulinebaynes.com.

Seria Cronicile din Narnia, publicată de Editura Arthur și ajunsă acum la cel de-al șaselea volum (a mai rămas de tradus și publicat ultimul volum, al șaptelea), beneficiază de condiții grafice și tehnice foarte bune. Cartea are 184 de pagini, coperte cartonate și supracoperte.

 

George W. Carver se întoarce

Se întoarce printre cititorii vii, ca personaj al biografiei pentru copii Povestea lui George W. Carver, care va apărea în curând în colecția Biblioteca Junior, la Editura Viață și Sănătate.

cop pov lui G carver

Cartea este una dintre cele mai frumoase incluse în colecția amintită. Povestea este cu adevărat inspiratoare, iar ilustrațiile realizate de Adrian Barbu sunt, ca de fiecare dată, la înălțime.

Voi reveni cu detalii amănunțite când cartea va fi ieșită de la tipar. Până atunci puteți să vă uitați în bibliotecă și să verificați dacă vă lipsește vreun titlu din colecția amintită. „Spitalul” cu remedii este AICI.

 

Prietenii mei de aur, din vremuri de demult

Și când te gândești că am început ca inamic al cărților…

Nu-mi plăcea deloc să citesc! Vacanța mare de după clasa întâi avea zile lungi și frumoase și n-aș fi rupt nici măcar o clipă din ele spre-a o dărui cititului. Aveam însă – Of! Of! Of! și iarăși Of! – teme pentru vacanță, iar una dintre ele consta în a citi un anumit număr de povești. Să mă iertați, copii, dar nici nu mai știu ce număr… Oricum, cred că nu prea mare. Mie însă mi se părea enorm și greu de dus sarcina până la capăt.

Mă revăd deci, în oglinda amintirilor, stând în șopronul străbunicilor, aplecat deasupra unei cărți din seria Povești nemuritoare și răsfoind-o grijuliu în căutarea unor basme cât mai scurte. Când citeam, aveam grijă ca din minut în minut să verific atent câte pagini mai aveam până la sfârșitul așteptat cu un fierbinte dor… de joacă.

Oricât mi-aș stoarce amintirile, nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o singur-singurel de la început și până la sfârșit. Și-mi pare atât de rău! Dacă mi-aș notat undeva titlul ei… La vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că lucrul acesta ar putea fi important într-o bună zi. Niciun copil nu știe cât de prețioase îi vor fi cândva amintirile.

Îmi stăruie însă în amintire un număr de cărți care au fost cu siguranță printre primele citite. Una dintre ele a fost Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, o carte mare, cu pagini din hârtie groasă, cu text ușor de citit și cu ilustrații colorate. Mi-au plăcut foarte mult ilustrațiile lui Petre Vulcănescu, care înfățișau personaje ca dintr-o altă lume, cu mâini și degete lungi, cu figuri subțiratice, unele bune, iar altele cu sufletul hain. Cred că eram prea mic atunci pentru a înțelege dedesubturile poveștii, însă am învățat din ea, ca de altfel din multe alte cărți, că există Bine și că există Rău și că Binele învinge negreșit, în cele din urmă.

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine eroii favoriți din cărți îmi deveneau un fel de prieteni apropiați. Citeam. Citeam cu nesaț. Citeam cu lăcomia cu care vulpea flămândă sare asupra găinilor și, în timp ce citeam, mă gândeam la ei, la eroii cărții, mă imaginam în mijlocul lor, fiindu-le alături la necaz ori în aventuri și dându-le o mână de ajutor fără de care n-ar fi putut trece prin fel și fel de primejdii.

Unul dintre acești prieteni dragi din cărți, primul poate, a fost Buratino, personajul principal al cărții Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino de Alexei Tolstoi. Revăd și acum cartea aceea mare, cu coperte cartonate și minunate ilustrații color realizate de A. Canevschi. Pe prima copertă, un băiețel cu nasul lung, purtând vestuță roșie și pantaloni bufanți, sufla într-o trâmbiță enormă, anunțând parcă începutul unei aventuri cum nu mai auzisem. Orele petrecute citind și recitind povestea micuței păpuși de lemn au fost nenumărate. Mai, mai să mă dau de trei ori peste cap și, ca prin minune, să intru în carte și să-l fac scăpat pe micuțul Buratino din mâinile răului Carabas-Barabas.

Ca orice copil, iubeam tare mult cărțile care mă făceau să râd, iar una dintre acestea a fost Povești despre Păcală și Tândală, scrisă de Alexandru Mitru și ilustrată de Done Stan. Citeam și râdeam. Râdeam și citeam. Terminam cartea și o luam de la capăt fără să fi putut spune că m-am săturat. Păcală și Tândală erau isteți nevoie mare și, ori de câte ori le ieșea în cale vreun boier fudul, lacom sau pur și simplu acru din fire, cei doi tovarăși în straie populare găseau o metodă iscusită de a-i da o lecție usturătoare, ca să se-nvețe minte o dată și pentru totdeauna.

Stând acum și gândindu-mă la anii aceia când abia descopeream frumusețile care se ascund în paginile cărților, îmi dau seama că pofta de citit vine citind. La început citești o pagină sau două, iar dacă ți-e gândul mai mult la joacă, ți se par serbezi, plictisitoare, o pierdere de timp. Apoi, cumva, se-ntâmplă că îți cade în mână cartea potrivită, cu o poveste care te intrigă și te captivează atât de mult, că n-o mai poți lăsa din mână. O ții sub pernă, o iei la școală ca să mai citești în pauze și te trezești pe nesimțite că ai citit o carte întreagă, apoi două, trei, zece… Începi să le notezi titlurile într-un caiet, ca să le ții minte, ori i le povestești cu entuziasm mamei. Și uite așa, pe nebăgate de seamă, devii cititor. E mare lucru să fii cititor!

Una dintre cărțile care m-au prins în „capcana” cititului începea așa: „Aveam o muzicuță pe cinste. Mi-a dispărut într-o recreație. Și ce muzicuță era! Parcă o văd.” Chiar așa, parcă o văd și eu… Era o carte cu coperte groase, cartonate, și cu ilustrații simple, alb-negru. Am citit-o de atâtea ori că o știam aproape pe de rost. Și chiar dacă știam prea bine cum se termină, de fiecare dată când o reciteam sufeream alături de Dinu, al cărui tată voia să devină hoț, trăiam emoțiile încercărilor de a opri furtul, iar la final, la scena unde tatăl îi cere iertare fiului, mi se punea mereu un nod în gât. Ah! Frumoasă carte, Muzicuța cu schimbător a lui Nicuță Tănase!

Au urmat și altele, mereu frumoase, mereu ca niște uși care se deschideau spre locuri necunoscute, spre eroi plini de virtuți, spre orizonturi tot mai largi. Am tremurat pentru Jim Hawkins din Comoara din insulă (de Robert Louis Stevenson), care trebuia să-i țină piept vicleanului Long John Silver. Mi s-a strâns inima de tristețe când am citit pățaniile sărmanului erou din Romain Kalbris de Hector Malot și, citind cartea, parcă am deschis ochii mai bine asupra lumii, înțelegând că unii copii sunt atât de săraci, încât n-au nici măcar o bucățică de pâine. Cât despre Winnetou și Old Shatterhand, fabuloșii eroi ai lui Karl May, ce să mai spun? Spun doar atât: i-am iubit din tot sufletul.

Oh! Aș putea să fac o lungă listă cu multe dintre cărțile acelea care mi-au umplut zilele cu clipe prețioase. Citind, a fost ca și cum aș fi călătorit, ca și cum aș fi cunoscut oameni și aș fi avut parte de nenumărate și incredibile aventuri. Pe măsură ce citeam, mă descurcam din ce în ce mai bine; citeam tot mai repede și tot mai mult. Cărțile erau ca o pistă de Formula 1, iar eu eram nimeni altul decât legendarul Ayrton Sena, un Sena al cititului. Puteam înfuleca pagini întregi, iar mintea îmi devenise un fel de cufăr în care se adunau întruna cuvinte noi, pe care nu le știusem vreodată înainte. Descopeream lumea întreagă. Exploram.

Cu timpul, cărțile mi-au devenit cele mai bune prietene. Am învățat să am grijă de ele, să nu le rup, să nu le las în locuri unde s-ar putea strica din cauza căldurii sau a umezelii, să nu le mâzgălesc, să nu le îndoi paginile ca semn de carte și, mai ales, să nu le pierd. Mă întristez când văd copii care se poartă neglijent cu cărțile, dar cred că voi nu sunteți dintre ei.

Mă opresc. Aș mai scrie, însă timpul este scurt și am cărți noi care mă așteaptă să le citesc. Să țineți minte doar atât: unii dintre cei mai buni și nobili prieteni pe care îi puteți avea în viață sunt cei din cărți și cărțile în sine.

 

Matilda, de Roald Dahl

Țineți-vă bine! În Matilda de Roald Dahl toate (sau aproape toate) lucrurile sunt pe dos. Eroina principală este o fetiță căreia îi place să citească și să descopere mereu noutăți și curiozități, în timp ce părinții ei, domnul și doamna Wormwood ar vrea să o țină doar în fața televizorului și o ceartă când o văd cu vreo carte în mână.

Bine ați revenit în lumea interesant de neserioasă a lui Roald Dahl, părintele literar al Matildei, fetița-geniu care știe la doar 5 ani să rezolve calcule matematice dificile și care i-a citit deja cu pasiune pe Dickens, Shakespeare, Kipling, Greene, Steinbeck, Austen, Hardy, Hemingway, Lewis, Orwell, Faulkner etc., etc., etc. Suntem deja impresionați, așa că nu mai continuăm lista.

Putem identifica două părți principale ale cărții, în cea dintâi făcând cunoștință cu uimitoarea Matilda, precum și cu familia ei trăsnită: o mamă leneșă și fandosită, un tată îngâmfat și escroc și un frate care ia aminte cu seriozitate la lecțiile despre cum să câștigi bani în mod necinstit, lecții predate bineînțeles de tatăl lui. Vă veți amuza citind capitolele despre renghiurile jucate de Matilda tatălui ei ca să-l pedepsească pentru comportamentul său total neadecvat și pentru maniera brutală în care îi vorbește ori de câte ori este nemulțumit de preocupările fiicei lui.

Apoi, în cea de-a doua parte, universul micuței Matilda se extinde: fetița merge la școală.

Când Matilda ajunge la școală, în clasa întâi, domnișoara Honey, învățătoarea ei, își dă seama rapid că are de-a face cu un copil neobișnuit de inteligent (și modest pe deasupra). Din păcate, și la Școala Primară Crunchem Hall lucrurile sunt tot pe dos. Directoarea școlii, domnișoara Trunchbull, este o ființă feroce, ruptă parcă dintr-un ring de wrestling, o creatură incredibilă (ca Hulk), un Moby Dick feminin, un buldozer cu chip de om care – culmea! – urăște copiii, în special pe cei mici, și care folosește ca metodă pedagogică terrroarea… Domnișoara Honey, obișnuită cu directoarea școlii, rămâne însă cu adevărat perplexă când constată că părinții fetiței nu numai că nu iau în serios capacitățile intelectuale deosebite ale fiicei, ci sunt chiar nemulțumiți de preocupările acesteia pentru carte și studiu.

Matilda, matură, citită, simpatică, dulce, modestă, știe însă să se descurce întotdeauna, fie că are de-a face cu tatăl său, Harry Wormwood, vânzător de mașini second hand, care își înșală sistematic clienții și se consideră genial, fie că se confruntă cu teribila domnișoară Trunchbull, care folosește elevii din școală pe post de ciocan de aruncat, adorând să-i tortureze în fel și chip (capitolul despre elevul pedepsit să mănânce singur un tort enorm este pur și simplu delicios).

Matilda are însă și aliați, cel mai important fiind buna domnișoară Honey. Un pic pe dos decât în realitate, colegii Matildei nu par nici invidioși din cauza cunoștințelor acesteia, nici dornici să o izoleze, ci, dimpotrivă, sunt prietenoși și gata să îi sară în ajutor la nevoie.

Fiind o carte de Roald Dahl este bine ca cititorii să fie avertizați că limbajul este ușor cam piperat, iar unele detalii cam gri din punct de vedere moral. Atât Harry Wormwood, cât și Trunchbull nu se sfiesc câtuși de puțin să îi agreseze verbal pe copii, dar, hei, la urma urmei, acesta este rostul unui personaj negativ, și anume să își descarce energia negativă și să i se facă atât de neplăcut cititorului, încât acesta abia-abia să aștepte să-l vadă pus la punct pe cel rău.

Cititorii descoperă prin intermediul Matildei că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare, ci dimpotrivă. Copiii deștepți sunt cei care împrumută cărți de la bibliotecă și care își îmbogățesc permanent cunoștințele, așa cum face Matilda. În același timp, eroina cărții nu se îngâmfă pentru că are un nivel superior de inteligență sau pentru că știe mai multe decât copiii de vârsta ei. Modestia ei este o altă lecție pe care cititorii o pot deprinde. Dahl își presară lecțiile în paginile cărții, însă printr-o poveste care nu este deloc plictisitoare sau moralizatoare și în care multe sunt pe dos, mizând pe inteligența copiilor care vor citi printre rânduri ce e bine și ce e rău.

Cititorul adult observă cu ușurință idei semnificative, care i-ar putea scăpa minorului. Una ar fi aceea a influenței pe care atitudinea și comportamentele adulților o au asupra formării ființelor fragede și fragile care sunt copiii. Câți părinți din lumea reală nu se comportă de fapt iresponsabil, făcând, asemenea părinților Matildei, din televizor un zeu care golește nu doar mințile lor, ci și pe acelea ale propriilor copii, condamnându-i pe aceștia la ignoranță pe viață?

Cartea îmbină imaginația de neoprit a lui Dahl cu elemente care fac din ea o lectură captivantă: umor, dialoguri vii, un pic de mister, răsturnări de situație, elemente fantastice și, bineînțeles – nu vă veți supăra că o spun deja aici – happy end. Ca de obicei atunci când este vorba despre o carte de Roald Dahl, ilustrațiile sunt realizate de legendarul Quentin Blake.

Matilda a fost publicată de Editura Arthur, în traducerea Christinei Anghelina, în mai multe ediții, inclusiv în seria de autor „Roald Dahl”.

 

Doamna Doubtfire, de Anne Fine

Vă amintiți probabil că în anii ’90 una dintre cele mai difuzate dramedii a fost Mrs. Doubtfire (1993; regia: Chris Columbus), cu regretatul Robin Williams în rolul tatălui divorțat care, pentru a petrece mai mult timp alături de copiii lui, se deghizează în femeie, fiind angajat ca bonă de fosta soție.

Cartea care a stat la baza scenariului, respectiv Doamna Doubtfire de Anne Fine, este disponibilă de ceva timp și în limba română (publicată de Editura Arthur în traducerea Iuliei Arsintescu).

Daniel Hilliard este tatăl. Miranda Hilliard este mama. Cei trei copii, de la cel mai mare la cel mai mic sunt Lydia, Cristopher și Natalie. Acestea sunt personajele unei povești triste, rupte parcă din viața reală. Cei trei copii sunt calul de bătaie al unor părinți care se urăsc atât de mult, încât uită că una dintre principalele lor responsabilități este să le asigure stabilitate și echilibru emoțional copiilor pe care i-au adus pe lume.

Cine este vinovatul pentru această situație nefericită? Să fie Daniel oare? Bărbatul încă imatur, incapabil să își facă ordine în propria casă, lipsit de loc de muncă și având un temperament greu de stăpânit poartă în sine toate ingredientele necesare pentru a face lucrurile să meargă prost la orice oră din zi sau din noapte. Dar Miranda? Ei bine, și ea poartă partea sa de vină: este inflexibilă, rece față de nevoile celor din jur, mereu dispusă să folosească orice instrument la îndemână pentru a-i face viața amară lui Daniel, prea oarbă ca să vadă că războiul pe care îl întreține cu fostul soț face victime colaterale.

Și cine suferă din cauza certurilor nesfârșite dintre cei doi soți? Evident, copiii, martori la nenumăratele scene dintre mama și tatăl lor.

Romanul scris de autoarea britanică Anne Fine este presărat cu numeroase replici și momente hazlii. Daniel se preface adeseori, când Miranda nu este atentă, că scoate o armă imaginară cu care o termină pe fosta soție o dată și pentru totdeauna. Copiii au mai mereu pe buze replici prin care taxează comportamentul imatur al ambilor părinți. Desigur, situațiile cele mai hazoase apar datorită rolului jucat de Daniel în casa fostei soții, acela de bonă – doamna Doubtfire.

Dincolo de toate elementele cu caracter umoristic ale cărții, Doamna Doubtfire le vorbește cititorilor despre o realitate tristă, mai tristă astăzi decât la data publicării cărții (1987), deoarece sunt tot mai mulți părinți răzgâiați și mofturoși, plictisiți de propriile responsabilități, grăbiți „să își refacă viața” și incapabili să înțeleagă cu adevărat că un copil nu este o jucărie pentru care să te cerți sau pe care s-o arunci în cutie când te-ai plictisit de ea.

Cartea, spre deosebire de filmul omonim, are alt scop decât acela de a ne smulge zâmbete sau hohote de râs. Scopul ei este să ne trezească la realitate, să înțelegem câte răni îi poate provoca pe dinăuntru unui copil o atmosferă de ostilitate, un război casnic, un divorț al celor alături de care ar trebui să crească fericit. Tocmai de aceea Doamna Doubtfire nu este doar o carte pentru copii, ci și una pentru adulți, fie ei părinți sau nu.

Subiectul sensibil recomandă cartea unor cititori mai mari, capabili să facă față tristeții care abundă în paginile ei. De altfel, chiar și pe site-ul autoarei apare recomandarea ca această carte să fie citită de „copiii mai mari”. Asta înseamnă că nu este genul de poveste după care se dau în vânt preșcolarii sau copiii din clasele primare, adică presărată cu umor și cu happy end. M-am uitat un pic pe internet și am văzut persoane dezamăgite din cauză că filmul nu este exact ca povestea din carte și viceversa, oameni nemulțumiți că romanul nu este de fapt cum știau ei din film. Eu zic să dați o șansă cărții. Vă va plăcea. Apoi, dacă doriți, puteți să (re)vedeți și filmul din 1993.

Pentru că tot ne-am amintit de filmul Mrs. Doubtfire și de Robin Williams, să vedem două scene care au fost filmate, dar care, în cele din urmă, n-au mai fost incluse din cauza încărcăturii lor emoționale.

Despre autoarea Anne Fine puteți afla mai multe chiar de pe site-ul ei, annefine.co.uk.

 

Tu ești mămica mea?, de P.D. Eastman

I-am recomandat unei colege cartea Tu ești mămica mea? de P.D Eastman și m-am bucurat când, după doar câteva zile, mi-a spus că aceasta a devenit favorita mezinei sale.

Tu esti mamica mea

Tu ești mămica mea? este o scriere clasică pentru cititorii mici-mici-mici, o poveste simplă, plăcută, ușor de ținut minte, frumos ilustrată și cu toate acele elemente repetitive care le plac atât de mult preșcolarilor deoarece le oferă sentimentul că au „prins șpilul” poveștii.

Textul este foarte scurt și scris cu litere mari, astfel încât copiii care învață să citească silabisind să poată folosi cartea pentru a face pași mici în marea lume a cărților. Este important de precizat că vocabularul folosit le este accesibil copiilor. Tu ești mămica mea? este genul de carte care poate fi citită cu voce tare, iar părinții se vor bucura să aibă la îndemână o astfel de poveste care poate fi parcursă destul de repede, mai ales că preșcolarilor – când le cade cu tronc o poveste – le place să reia povestea de mai multe ori pe zi.

Povestea îl are în centrul atenției pe micuțul pui al unei păsări zburătoare, abia ieșit din găoace și mirat nevoie mare că nu o vede nicăieri pe mămica lui. Absența acesteia (noi știm că ea a plecat să caute hrană pentru pui) este suficientă pentru el să pornească într-o aventură nemaipomenită – cel puțin din punctul lui de vedere –, în căutarea mamei sale. Narațiunea este liniară. Rând pe rând, puiul întâlnește diverse personaje (familiare nouă), un pisoi, o găină, un dulău etc., pe fiecare dintre acestea întrebând-o același lucru: „Tu ești mămica mea?”

Povestea imaginată de Eastman îi ajută pe copii să descopere câteva lucruri esențiale: păsările vin pe lume ieșind dintr-un ou; fiecare vietate de pe lumea asta are o mămică a ei; fiecare mămică trudește ca să aibă mâncare pentru puișorul ei; puii și mamele seamănă ș.a.m.d. Lecția cea mai importantă este însă aceea că orice pui trebuie să asculte de mămica lui, să stea cuminte acasă și să o aștepte.

Sunt convins că micuților cititori (sau ascultători, dacă povestea le este citită de părinți) povestea puiului le va plăcea în primul rând pentru că este amuzantă, mai ales când puiul se întreabă dacă nu cumva un avion sau alt obiect neînsuflețit este mămica lui. Apoi, preșcolarii vor fi captivați de povestea în sine, de căutarea puiului, vor deveni curioși să afle dacă puiul își va găsi mama. Există chiar și momente tensionante, precum acela în care este ridicat în cupa unui Forn – oare va reuși să scape cu bine?

Ilustrațiile sunt simple, clare, ușor de înțeles și tocmai de aceea atrăgătoare pentru cei mici. Paleta cromatică este destul de limitată, restrânsă la diverse nuanțe maronii, completate cu galben și roșu.

P.D. Eastman (P.D. vine de la Philip Dey, nicidecum de la Police Department) a fost scriitor și ilustrator american (1909-1986), care a lucrat pentru Walt Disney Productions și pentru Warner Brothers. A creat numeroase cărți pentru copii, precum: Go, Dog Go!; Sam and the Firefly; The Best Nest; Big Dog… Little Dog etc. Eastman a fost colaborator apropiat al unui alt renumit autor de cărți pentru copii, Dr. Seuss.

Cartea Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman a fost tradusă în limba română de Vlad Zografi și publicată de Editura Arthur în 2017.