George W. Carver se întoarce

Se întoarce printre cititorii vii, ca personaj al biografiei pentru copii Povestea lui George W. Carver, care va apărea în curând în colecția Biblioteca Junior, la Editura Viață și Sănătate.

cop pov lui G carver

Cartea este una dintre cele mai frumoase incluse în colecția amintită. Povestea este cu adevărat inspiratoare, iar ilustrațiile realizate de Adrian Barbu sunt, ca de fiecare dată, la înălțime.

Voi reveni cu detalii amănunțite când cartea va fi ieșită de la tipar. Până atunci puteți să vă uitați în bibliotecă și să verificați dacă vă lipsește vreun titlu din colecția amintită. „Spitalul” cu remedii este AICI.

 

Advertisements

Prietenii mei de aur, din vremuri de demult

Și când te gândești că am început ca inamic al cărților…

Nu-mi plăcea deloc să citesc! Vacanța mare de după clasa întâi avea zile lungi și frumoase și n-aș fi rupt nici măcar o clipă din ele spre-a o dărui cititului. Aveam însă – Of! Of! Of! și iarăși Of! – teme pentru vacanță, iar una dintre ele consta în a citi un anumit număr de povești. Să mă iertați, copii, dar nici nu mai știu ce număr… Oricum, cred că nu prea mare. Mie însă mi se părea enorm și greu de dus sarcina până la capăt.

Mă revăd deci, în oglinda amintirilor, stând în șopronul străbunicilor, aplecat deasupra unei cărți din seria Povești nemuritoare și răsfoind-o grijuliu în căutarea unor basme cât mai scurte. Când citeam, aveam grijă ca din minut în minut să verific atent câte pagini mai aveam până la sfârșitul așteptat cu un fierbinte dor… de joacă.

Oricât mi-aș stoarce amintirile, nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o singur-singurel de la început și până la sfârșit. Și-mi pare atât de rău! Dacă mi-aș notat undeva titlul ei… La vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că lucrul acesta ar putea fi important într-o bună zi. Niciun copil nu știe cât de prețioase îi vor fi cândva amintirile.

Îmi stăruie însă în amintire un număr de cărți care au fost cu siguranță printre primele citite. Una dintre ele a fost Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, o carte mare, cu pagini din hârtie groasă, cu text ușor de citit și cu ilustrații colorate. Mi-au plăcut foarte mult ilustrațiile lui Petre Vulcănescu, care înfățișau personaje ca dintr-o altă lume, cu mâini și degete lungi, cu figuri subțiratice, unele bune, iar altele cu sufletul hain. Cred că eram prea mic atunci pentru a înțelege dedesubturile poveștii, însă am învățat din ea, ca de altfel din multe alte cărți, că există Bine și că există Rău și că Binele învinge negreșit, în cele din urmă.

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine eroii favoriți din cărți îmi deveneau un fel de prieteni apropiați. Citeam. Citeam cu nesaț. Citeam cu lăcomia cu care vulpea flămândă sare asupra găinilor și, în timp ce citeam, mă gândeam la ei, la eroii cărții, mă imaginam în mijlocul lor, fiindu-le alături la necaz ori în aventuri și dându-le o mână de ajutor fără de care n-ar fi putut trece prin fel și fel de primejdii.

Unul dintre acești prieteni dragi din cărți, primul poate, a fost Buratino, personajul principal al cărții Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino de Alexei Tolstoi. Revăd și acum cartea aceea mare, cu coperte cartonate și minunate ilustrații color realizate de A. Canevschi. Pe prima copertă, un băiețel cu nasul lung, purtând vestuță roșie și pantaloni bufanți, sufla într-o trâmbiță enormă, anunțând parcă începutul unei aventuri cum nu mai auzisem. Orele petrecute citind și recitind povestea micuței păpuși de lemn au fost nenumărate. Mai, mai să mă dau de trei ori peste cap și, ca prin minune, să intru în carte și să-l fac scăpat pe micuțul Buratino din mâinile răului Carabas-Barabas.

Ca orice copil, iubeam tare mult cărțile care mă făceau să râd, iar una dintre acestea a fost Povești despre Păcală și Tândală, scrisă de Alexandru Mitru și ilustrată de Done Stan. Citeam și râdeam. Râdeam și citeam. Terminam cartea și o luam de la capăt fără să fi putut spune că m-am săturat. Păcală și Tândală erau isteți nevoie mare și, ori de câte ori le ieșea în cale vreun boier fudul, lacom sau pur și simplu acru din fire, cei doi tovarăși în straie populare găseau o metodă iscusită de a-i da o lecție usturătoare, ca să se-nvețe minte o dată și pentru totdeauna.

Stând acum și gândindu-mă la anii aceia când abia descopeream frumusețile care se ascund în paginile cărților, îmi dau seama că pofta de citit vine citind. La început citești o pagină sau două, iar dacă ți-e gândul mai mult la joacă, ți se par serbezi, plictisitoare, o pierdere de timp. Apoi, cumva, se-ntâmplă că îți cade în mână cartea potrivită, cu o poveste care te intrigă și te captivează atât de mult, că n-o mai poți lăsa din mână. O ții sub pernă, o iei la școală ca să mai citești în pauze și te trezești pe nesimțite că ai citit o carte întreagă, apoi două, trei, zece… Începi să le notezi titlurile într-un caiet, ca să le ții minte, ori i le povestești cu entuziasm mamei. Și uite așa, pe nebăgate de seamă, devii cititor. E mare lucru să fii cititor!

Una dintre cărțile care m-au prins în „capcana” cititului începea așa: „Aveam o muzicuță pe cinste. Mi-a dispărut într-o recreație. Și ce muzicuță era! Parcă o văd.” Chiar așa, parcă o văd și eu… Era o carte cu coperte groase, cartonate, și cu ilustrații simple, alb-negru. Am citit-o de atâtea ori că o știam aproape pe de rost. Și chiar dacă știam prea bine cum se termină, de fiecare dată când o reciteam sufeream alături de Dinu, al cărui tată voia să devină hoț, trăiam emoțiile încercărilor de a opri furtul, iar la final, la scena unde tatăl îi cere iertare fiului, mi se punea mereu un nod în gât. Ah! Frumoasă carte, Muzicuța cu schimbător a lui Nicuță Tănase!

Au urmat și altele, mereu frumoase, mereu ca niște uși care se deschideau spre locuri necunoscute, spre eroi plini de virtuți, spre orizonturi tot mai largi. Am tremurat pentru Jim Hawkins din Comoara din insulă (de Robert Louis Stevenson), care trebuia să-i țină piept vicleanului Long John Silver. Mi s-a strâns inima de tristețe când am citit pățaniile sărmanului erou din Romain Kalbris de Hector Malot și, citind cartea, parcă am deschis ochii mai bine asupra lumii, înțelegând că unii copii sunt atât de săraci, încât n-au nici măcar o bucățică de pâine. Cât despre Winnetou și Old Shatterhand, fabuloșii eroi ai lui Karl May, ce să mai spun? Spun doar atât: i-am iubit din tot sufletul.

Oh! Aș putea să fac o lungă listă cu multe dintre cărțile acelea care mi-au umplut zilele cu clipe prețioase. Citind, a fost ca și cum aș fi călătorit, ca și cum aș fi cunoscut oameni și aș fi avut parte de nenumărate și incredibile aventuri. Pe măsură ce citeam, mă descurcam din ce în ce mai bine; citeam tot mai repede și tot mai mult. Cărțile erau ca o pistă de Formula 1, iar eu eram nimeni altul decât legendarul Ayrton Sena, un Sena al cititului. Puteam înfuleca pagini întregi, iar mintea îmi devenise un fel de cufăr în care se adunau întruna cuvinte noi, pe care nu le știusem vreodată înainte. Descopeream lumea întreagă. Exploram.

Cu timpul, cărțile mi-au devenit cele mai bune prietene. Am învățat să am grijă de ele, să nu le rup, să nu le las în locuri unde s-ar putea strica din cauza căldurii sau a umezelii, să nu le mâzgălesc, să nu le îndoi paginile ca semn de carte și, mai ales, să nu le pierd. Mă întristez când văd copii care se poartă neglijent cu cărțile, dar cred că voi nu sunteți dintre ei.

Mă opresc. Aș mai scrie, însă timpul este scurt și am cărți noi care mă așteaptă să le citesc. Să țineți minte doar atât: unii dintre cei mai buni și nobili prieteni pe care îi puteți avea în viață sunt cei din cărți și cărțile în sine.

 

Matilda, de Roald Dahl

Țineți-vă bine! În Matilda de Roald Dahl toate (sau aproape toate) lucrurile sunt pe dos. Eroina principală este o fetiță căreia îi place să citească și să descopere mereu noutăți și curiozități, în timp ce părinții ei, domnul și doamna Wormwood ar vrea să o țină doar în fața televizorului și o ceartă când o văd cu vreo carte în mână.

Bine ați revenit în lumea interesant de neserioasă a lui Roald Dahl, părintele literar al Matildei, fetița-geniu care știe la doar 5 ani să rezolve calcule matematice dificile și care i-a citit deja cu pasiune pe Dickens, Shakespeare, Kipling, Greene, Steinbeck, Austen, Hardy, Hemingway, Lewis, Orwell, Faulkner etc., etc., etc. Suntem deja impresionați, așa că nu mai continuăm lista.

Putem identifica două părți principale ale cărții, în cea dintâi făcând cunoștință cu uimitoarea Matilda, precum și cu familia ei trăsnită: o mamă leneșă și fandosită, un tată îngâmfat și escroc și un frate care ia aminte cu seriozitate la lecțiile despre cum să câștigi bani în mod necinstit, lecții predate bineînțeles de tatăl lui. Vă veți amuza citind capitolele despre renghiurile jucate de Matilda tatălui ei ca să-l pedepsească pentru comportamentul său total neadecvat și pentru maniera brutală în care îi vorbește ori de câte ori este nemulțumit de preocupările fiicei lui.

Apoi, în cea de-a doua parte, universul micuței Matilda se extinde: fetița merge la școală.

Când Matilda ajunge la școală, în clasa întâi, domnișoara Honey, învățătoarea ei, își dă seama rapid că are de-a face cu un copil neobișnuit de inteligent (și modest pe deasupra). Din păcate, și la Școala Primară Crunchem Hall lucrurile sunt tot pe dos. Directoarea școlii, domnișoara Trunchbull, este o ființă feroce, ruptă parcă dintr-un ring de wrestling, o creatură incredibilă (ca Hulk), un Moby Dick feminin, un buldozer cu chip de om care – culmea! – urăște copiii, în special pe cei mici, și care folosește ca metodă pedagogică terrroarea… Domnișoara Honey, obișnuită cu directoarea școlii, rămâne însă cu adevărat perplexă când constată că părinții fetiței nu numai că nu iau în serios capacitățile intelectuale deosebite ale fiicei, ci sunt chiar nemulțumiți de preocupările acesteia pentru carte și studiu.

Matilda, matură, citită, simpatică, dulce, modestă, știe însă să se descurce întotdeauna, fie că are de-a face cu tatăl său, Harry Wormwood, vânzător de mașini second hand, care își înșală sistematic clienții și se consideră genial, fie că se confruntă cu teribila domnișoară Trunchbull, care folosește elevii din școală pe post de ciocan de aruncat, adorând să-i tortureze în fel și chip (capitolul despre elevul pedepsit să mănânce singur un tort enorm este pur și simplu delicios).

Matilda are însă și aliați, cel mai important fiind buna domnișoară Honey. Un pic pe dos decât în realitate, colegii Matildei nu par nici invidioși din cauza cunoștințelor acesteia, nici dornici să o izoleze, ci, dimpotrivă, sunt prietenoși și gata să îi sară în ajutor la nevoie.

Fiind o carte de Roald Dahl este bine ca cititorii să fie avertizați că limbajul este ușor cam piperat, iar unele detalii cam gri din punct de vedere moral. Atât Harry Wormwood, cât și Trunchbull nu se sfiesc câtuși de puțin să îi agreseze verbal pe copii, dar, hei, la urma urmei, acesta este rostul unui personaj negativ, și anume să își descarce energia negativă și să i se facă atât de neplăcut cititorului, încât acesta abia-abia să aștepte să-l vadă pus la punct pe cel rău.

Cititorii descoperă prin intermediul Matildei că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare, ci dimpotrivă. Copiii deștepți sunt cei care împrumută cărți de la bibliotecă și care își îmbogățesc permanent cunoștințele, așa cum face Matilda. În același timp, eroina cărții nu se îngâmfă pentru că are un nivel superior de inteligență sau pentru că știe mai multe decât copiii de vârsta ei. Modestia ei este o altă lecție pe care cititorii o pot deprinde. Dahl își presară lecțiile în paginile cărții, însă printr-o poveste care nu este deloc plictisitoare sau moralizatoare și în care multe sunt pe dos, mizând pe inteligența copiilor care vor citi printre rânduri ce e bine și ce e rău.

Cititorul adult observă cu ușurință idei semnificative, care i-ar putea scăpa minorului. Una ar fi aceea a influenței pe care atitudinea și comportamentele adulților o au asupra formării ființelor fragede și fragile care sunt copiii. Câți părinți din lumea reală nu se comportă de fapt iresponsabil, făcând, asemenea părinților Matildei, din televizor un zeu care golește nu doar mințile lor, ci și pe acelea ale propriilor copii, condamnându-i pe aceștia la ignoranță pe viață?

Cartea îmbină imaginația de neoprit a lui Dahl cu elemente care fac din ea o lectură captivantă: umor, dialoguri vii, un pic de mister, răsturnări de situație, elemente fantastice și, bineînțeles – nu vă veți supăra că o spun deja aici – happy end. Ca de obicei atunci când este vorba despre o carte de Roald Dahl, ilustrațiile sunt realizate de legendarul Quentin Blake.

Matilda a fost publicată de Editura Arthur, în traducerea Christinei Anghelina, în mai multe ediții, inclusiv în seria de autor „Roald Dahl”.

 

Doamna Doubtfire, de Anne Fine

Vă amintiți probabil că în anii ’90 una dintre cele mai difuzate dramedii a fost Mrs. Doubtfire (1993; regia: Chris Columbus), cu regretatul Robin Williams în rolul tatălui divorțat care, pentru a petrece mai mult timp alături de copiii lui, se deghizează în femeie, fiind angajat ca bonă de fosta soție.

Cartea care a stat la baza scenariului, respectiv Doamna Doubtfire de Anne Fine, este disponibilă de ceva timp și în limba română (publicată de Editura Arthur în traducerea Iuliei Arsintescu).

Daniel Hilliard este tatăl. Miranda Hilliard este mama. Cei trei copii, de la cel mai mare la cel mai mic sunt Lydia, Cristopher și Natalie. Acestea sunt personajele unei povești triste, rupte parcă din viața reală. Cei trei copii sunt calul de bătaie al unor părinți care se urăsc atât de mult, încât uită că una dintre principalele lor responsabilități este să le asigure stabilitate și echilibru emoțional copiilor pe care i-au adus pe lume.

Cine este vinovatul pentru această situație nefericită? Să fie Daniel oare? Bărbatul încă imatur, incapabil să își facă ordine în propria casă, lipsit de loc de muncă și având un temperament greu de stăpânit poartă în sine toate ingredientele necesare pentru a face lucrurile să meargă prost la orice oră din zi sau din noapte. Dar Miranda? Ei bine, și ea poartă partea sa de vină: este inflexibilă, rece față de nevoile celor din jur, mereu dispusă să folosească orice instrument la îndemână pentru a-i face viața amară lui Daniel, prea oarbă ca să vadă că războiul pe care îl întreține cu fostul soț face victime colaterale.

Și cine suferă din cauza certurilor nesfârșite dintre cei doi soți? Evident, copiii, martori la nenumăratele scene dintre mama și tatăl lor.

Romanul scris de autoarea britanică Anne Fine este presărat cu numeroase replici și momente hazlii. Daniel se preface adeseori, când Miranda nu este atentă, că scoate o armă imaginară cu care o termină pe fosta soție o dată și pentru totdeauna. Copiii au mai mereu pe buze replici prin care taxează comportamentul imatur al ambilor părinți. Desigur, situațiile cele mai hazoase apar datorită rolului jucat de Daniel în casa fostei soții, acela de bonă – doamna Doubtfire.

Dincolo de toate elementele cu caracter umoristic ale cărții, Doamna Doubtfire le vorbește cititorilor despre o realitate tristă, mai tristă astăzi decât la data publicării cărții (1987), deoarece sunt tot mai mulți părinți răzgâiați și mofturoși, plictisiți de propriile responsabilități, grăbiți „să își refacă viața” și incapabili să înțeleagă cu adevărat că un copil nu este o jucărie pentru care să te cerți sau pe care s-o arunci în cutie când te-ai plictisit de ea.

Cartea, spre deosebire de filmul omonim, are alt scop decât acela de a ne smulge zâmbete sau hohote de râs. Scopul ei este să ne trezească la realitate, să înțelegem câte răni îi poate provoca pe dinăuntru unui copil o atmosferă de ostilitate, un război casnic, un divorț al celor alături de care ar trebui să crească fericit. Tocmai de aceea Doamna Doubtfire nu este doar o carte pentru copii, ci și una pentru adulți, fie ei părinți sau nu.

Subiectul sensibil recomandă cartea unor cititori mai mari, capabili să facă față tristeții care abundă în paginile ei. De altfel, chiar și pe site-ul autoarei apare recomandarea ca această carte să fie citită de „copiii mai mari”. Asta înseamnă că nu este genul de poveste după care se dau în vânt preșcolarii sau copiii din clasele primare, adică presărată cu umor și cu happy end. M-am uitat un pic pe internet și am văzut persoane dezamăgite din cauză că filmul nu este exact ca povestea din carte și viceversa, oameni nemulțumiți că romanul nu este de fapt cum știau ei din film. Eu zic să dați o șansă cărții. Vă va plăcea. Apoi, dacă doriți, puteți să (re)vedeți și filmul din 1993.

Pentru că tot ne-am amintit de filmul Mrs. Doubtfire și de Robin Williams, să vedem două scene care au fost filmate, dar care, în cele din urmă, n-au mai fost incluse din cauza încărcăturii lor emoționale.

Despre autoarea Anne Fine puteți afla mai multe chiar de pe site-ul ei, annefine.co.uk.

 

Tu ești mămica mea?, de P.D. Eastman

I-am recomandat unei colege cartea Tu ești mămica mea? de P.D Eastman și m-am bucurat când, după doar câteva zile, mi-a spus că aceasta a devenit favorita mezinei sale.

Tu esti mamica mea

Tu ești mămica mea? este o scriere clasică pentru cititorii mici-mici-mici, o poveste simplă, plăcută, ușor de ținut minte, frumos ilustrată și cu toate acele elemente repetitive care le plac atât de mult preșcolarilor deoarece le oferă sentimentul că au „prins șpilul” poveștii.

Textul este foarte scurt și scris cu litere mari, astfel încât copiii care învață să citească silabisind să poată folosi cartea pentru a face pași mici în marea lume a cărților. Este important de precizat că vocabularul folosit le este accesibil copiilor. Tu ești mămica mea? este genul de carte care poate fi citită cu voce tare, iar părinții se vor bucura să aibă la îndemână o astfel de poveste care poate fi parcursă destul de repede, mai ales că preșcolarilor – când le cade cu tronc o poveste – le place să reia povestea de mai multe ori pe zi.

Povestea îl are în centrul atenției pe micuțul pui al unei păsări zburătoare, abia ieșit din găoace și mirat nevoie mare că nu o vede nicăieri pe mămica lui. Absența acesteia (noi știm că ea a plecat să caute hrană pentru pui) este suficientă pentru el să pornească într-o aventură nemaipomenită – cel puțin din punctul lui de vedere –, în căutarea mamei sale. Narațiunea este liniară. Rând pe rând, puiul întâlnește diverse personaje (familiare nouă), un pisoi, o găină, un dulău etc., pe fiecare dintre acestea întrebând-o același lucru: „Tu ești mămica mea?”

Povestea imaginată de Eastman îi ajută pe copii să descopere câteva lucruri esențiale: păsările vin pe lume ieșind dintr-un ou; fiecare vietate de pe lumea asta are o mămică a ei; fiecare mămică trudește ca să aibă mâncare pentru puișorul ei; puii și mamele seamănă ș.a.m.d. Lecția cea mai importantă este însă aceea că orice pui trebuie să asculte de mămica lui, să stea cuminte acasă și să o aștepte.

Sunt convins că micuților cititori (sau ascultători, dacă povestea le este citită de părinți) povestea puiului le va plăcea în primul rând pentru că este amuzantă, mai ales când puiul se întreabă dacă nu cumva un avion sau alt obiect neînsuflețit este mămica lui. Apoi, preșcolarii vor fi captivați de povestea în sine, de căutarea puiului, vor deveni curioși să afle dacă puiul își va găsi mama. Există chiar și momente tensionante, precum acela în care este ridicat în cupa unui Forn – oare va reuși să scape cu bine?

Ilustrațiile sunt simple, clare, ușor de înțeles și tocmai de aceea atrăgătoare pentru cei mici. Paleta cromatică este destul de limitată, restrânsă la diverse nuanțe maronii, completate cu galben și roșu.

P.D. Eastman (P.D. vine de la Philip Dey, nicidecum de la Police Department) a fost scriitor și ilustrator american (1909-1986), care a lucrat pentru Walt Disney Productions și pentru Warner Brothers. A creat numeroase cărți pentru copii, precum: Go, Dog Go!; Sam and the Firefly; The Best Nest; Big Dog… Little Dog etc. Eastman a fost colaborator apropiat al unui alt renumit autor de cărți pentru copii, Dr. Seuss.

Cartea Tu ești mămica mea? de P.D. Eastman a fost tradusă în limba română de Vlad Zografi și publicată de Editura Arthur în 2017.

 

A doua carte cu Apolodor, de Gellu Naum

Era un lucru firesc și de așteptat ca Editura Arthur să îmbrace în haină de sărbătoare și A doua carte cu Apolodor după ce, în 2016, a publicat într-o ediție nouă, ilustrată de Dan Ungureanu, prima carte despre faimosul pinguin, respectiv Cartea cu Apolodor (am scris despre aceasta AICI).

Cred că e de prisos s-o spun, al doilea volum cu Apolodor a fost ilustrat de aceeași mână măiastră a lui Dan Ungureanu. Ilustrațiile sunt foarte frumos realizate și cu siguranță îi vor atrage pe copii. Plus că oferă variante de interpretare a versurilor lui Gellu Naum.

„Bătrânii” își amintesc, desigur, că, în cea de-a doua carte, drăgălașul pinguin se întoarce însoțit de doi prieteni: leul Amedeu și cangurul Ilie.

Spre deosebire de întâia carte, care înfățișează aventurile călătorului Apolodor în cele mai diverse colțuri ale lumii, cartea de față este mai degrabă o colecție de scurte versificații, pe diferite teme, în centrul atenției fiind personajele amintite. În câte două, trei sau patru strofe, Gellu Naum își așază personajele în felurite ipostaze și situații. Uite-i, de pildă, pe cei trei voinicei când la plajă, când la „Marele Bal”, când în vară, când în iarnă, când în grădină, când în bucătărie, când pe șantierul arheologic, când în spațiul cosmic ș.a.m.d. Și de fiecare dată se întâmplă ceva care să pună copilul-cititor pe gânduri.

Uneori, micuții eroi ai cărții trec prin situații amuzante, ca de pildă când Apolodor, stând la soare, se decolorează ori atunci când, dorind Amedeu să interpreteze muzică de Bach, micuțul pinguin este transformat în stativ de partituri. Ca să nu mai pomenim de buna intenție a pinguinului de a-l scăpa pe Amedeu de o muscă nesuferită, intenție finalizată printr-o lovitură în freza leului sau de faptul că, după ce îl îmbăiază pe pinguin, prietenii lui îl întind la uscat, printre rufe, pe sârmă. Râzându-și parcă de Pinocchio, Gellu Naum spune că „pe mincinoși / Îi cunoști după urechi”, iar aici cangurul Ilie este vinovatul, ca unul care „Cam de șase ori pe lună… / Spune câte o minciună.”

Alteori, poetul se folosește de rime ca de o bucată de cretă cu care scrie pe tablă mici povețe pentru cititori. „Când te roagă cineva, / Ce-ți rămâne de făcut?” se întreabă retoric autorul. Evident, să pleci urechea la rugămintea înaintată atât de respectuos.

Fie că vorbim despre mofturile făcute la masă de cangurul Ilie, despre pasiunea pentru citit a lui Apolodor, despre importanța practicării unui sport, despre culorile semaforului sau despre cadoul cumpărat cu ocazia zilei de naștere a cangurului, un lucru e sigur: Gellu Naum pune în versurile sale multe „vitamine” pentru inimă și minte.

Autorul, ca un făcut, nu vrea să uite nici de foarte importanta oră de culcare: „Ca să crești, ești obligat, / Când e ora de culcat, / Să te urci frumos în pat.”, oferindu-l ca exemplu negativ pe îndărătnicul Ilie care, sugerează poetul, de atâta nedormit va scădea în înălțime. Carevasăzică: dormi, crești; nu dormi, descrești. Cât privește spălatul pe dinți, copiii vor rămâne de-a dreptul uimiți să afle că Apolodor face lucrul acesta de trei ori pe zi, cu rezultate excepționale în cariera sa de fotbalist.

Dacă Amedeu este personajul-model – pasionat de muzică, amabil, răbdător, deștept, Ilie pare să fie opusul lui: e încăpățânat, dezorganizat, plin de toane etc. Apolodor se află undeva la mijloc, animat mai mereu de intenții bune, dar urmărit câteodată de un strașnic ghinion, ca atunci când, la pescuit fiind, prinde o… gheată.

A doua carte cu Apolodor își caută loc în bibliotecile micilor cititori. Calitatea tehnică – hârtie, coperte cartonate, interior color, font ușor de citit – este, de asemenea și ca de obicei, la înălțime.

 

Regele tuturor sălbăticiunilor, de Maurice Sendak

Trebuie spus de la început că Regele tuturor sălbăticiunilor (Where the Wild Things Are) este o carte care spune povestea prin ilustrații. Textul este de importanță secundară. Este cartea considerată astăzi cea mai importantă operă a lui Maurice Sendak.

Eroul principal, Max, este un băiețel care, îmbrăcat într-un costum de lup și înarmat cu o furculiță, își fugărește câinele prin casă. Asta până când mama îl ceartă, numindu-l „Sălbăticiune” și îl trimite la culcare fără să îi dea de mâncare. După ce Max intră în camera lui se înfiripă în poveste elementul fantastic. O pădure misterioasă crește în cameră, iar spațiul devine o altă lume. Max se suie într-o micuță ambarcațiune cu pânze și plutește „aproape peste un an” până la „locul sălbăticiunilor”. Întâmpinat de diverși monștri cu gheare lungi, ochi galbeni, coarne ascuțite și figuri grotești, micuțul Max nu se pierde cu firea, ci le îmblânzește printr-un truc magic, iar sălbăticiunile îl fac regele lor.

„Și acum, a răcnit Max, să înceapă tărăboiul sălbatic!”

Imediat după această poruncă a băiatului, Sendak ne oferă nu mai puțin de 6 pagini doar cu ilustrații ale „tărăboiului”. Max și monștrii țopăie, urlă la lună, se cațără în copaci și defilează ca o veritabilă hoardă sălbatică. După o vreme, băiatul se plictisește și pornește pe mare înapoi spre casă. Ajungând în camera sa, descoperă că este chiar noaptea când a plecat – deși doar călătoria dus-întors îi luase nu mai puțin de doi ani – și că mâncarea frumos mirositoare și caldă îl așteaptă pe masă.

Cartea lui Sendak a stârnit controverse la data publicării. Au fost voci care au întrebat dacă este un material adecvat pentru copii. De altfel, se poate spune că Regele tuturor sălbăticiunilor nu a fost singura lui carte pentru copii care a ridicat sprâncene și semne de întrebare. Chestiuni precum atitudinea nepotrivită a eroului față de mama lui, dar și faptul că aceasta l-a pedepsit trimițându-l la culcare fără să-i dea de mâncare au fost printre elementele care i-au nemulțumit pe critici.

Sendak a spus că povestea lui ilustrează modul în care, uneori, copiii, cuprinși de sentimente negative, se retrag în ei înșiși, se refugiază într-o lume imaginară în care ei sunt „șefii”, putând dispune după plac de personajele imaginare de care se înconjoară. Intenția ilustratorului, conform propriilor declarații, a fost să creeze un personaj apropiat de realitate, adică un copil care poate fi și răutăcios sau obraznic.

Povestea imaginată de Sendak iese într-adevăr din tipare, dar nu are cum să îi sperie pe copii. Cred că, dimpotrivă, îi va incita. Orice copil creează, cu ajutorul imaginației, lumi și personaje fanteziste, tărâmuri în care se vede pe sine însuși ca rege, pirat, erou, cavaler, muschetar etc. Aventura micului Max este fără îndoială una imaginară, un vis, poate… O sugerează chiar ilustratorul cărții care include, într-una dintre primele pagini, un tablou ce înfățișează un monstru (o sălbăticiune) de tipul celor pe care băiatul îi va întâlni ulterior, iar tabloul este semnat chiar de Max. El este spiritul creator. Tot ce urmează se naște din creativitatea lui fertilă.

Că Max este un copil obișnuit o sugerează și faptul că, în joaca lui, își construiește singur un cort în interiorul casei. Câți dintre noi nu ne-am aranjat astfel de „culcușuri” în copilărie?

Întoarcerea lui Max din călătoria lui imaginară se petrece în circumstanțe delimitate clar de autor. Băiatul „și-a dorit să fie acolo unde el era cea mai iubită ființă dintre toate”. Or unde anume era locul acesta? Acasă. În plus, mirosul de mâncare pe care el îl adulmecă „dintr-un colț îndepărtat al lumii” este un miros real. Se întâmplă adeseori, chiar și în lumea adulților, ca visele să fie (re)modelate de stimuli reali, exteriori. Când ajunge din nou acasă (când se trezește, adică), băiatul găsește pe masă mâncarea caldă așezată acolo de o mamă iubitoare, inimoasă, pe care nu a lăsat-o sufletul să-și lase puiul nemâncat o noapte întreagă.

Regele tuturor sălbăticiunilor poate fi interpretată și ca o poveste despre curaj. Copiii, mai ales cei foarte mici, se tem adeseori de necunoscut, de lucrurile sau persoanele care, în ochii lor, au dimensiuni sau trăsături exagerate. Tocmai de aceea Max, care nici măcar nu clipește în fața sălbăticiunilor care răcnesc înspăimântător, își dezvelesc colții înspăimântători, își rostogolesc ochii înspăimântători și își arată amenințător ghearele înspăimântătoare, este un exemplu de curaj.

Imaginația, așa cum o sugerează povestea scrisă de Sendak, este (poate fi) o cameră de refugiu, locul unde să ne descărcăm ori să ne regăsim echilibrul. Max se comportă ca orice copil normal care, certat, bate din picior sau trântește ușa și se alege cu o pedeapsă. Criza, pentru a fi trecută cu bine, are nevoie de timp, de un loc special unde copilul să găsească trucul magic prin care să scape de propria furie și să se liniștească. Dacă stăm și ne gândim, cam așa funcționează lucrurile și pentru adulți. În momentele de mare tensiune, oricine are nevoie de un pic de spațiu ca să se poată regăsi. Uneori, lucrul acesta presupune ca, asemenea lui Max, care se alătură „tărăboiului sălbatic”, să dăm frâu liber energiei negative. Orice furtună se descarcă prin fulgere și tunete; apoi, soarele zâmbește parcă și mai frumos decât înainte.

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea lui Max este despre nevoia de a fi iubiți. Orice copil, certat de mama lui, își spune în sine sau îi spune acesteia direct în față „că e rea!”. Max simte nevoia să fie iubit. Tocmai de aceea sălbăticiunile îi declară, la plecare, dragostea lor. Iar când revine în camera lui, băiatul descoperă pe masă, în farfurie, semnul clar că este iubit totuși de mama lui.

În ciuda opiniilor contradictorii, cartea lui Sendak i-a adus acestuia un premiu prestigios, respectiv Medalia Caldecott, iar cei care au apreciat această operă a ilustratorului au declarat că scopul cărților pentru copii nu trebuie să fie idealizarea copilăriei.

Există și o poveste interesantă în legătură cu cartea, poveste care este probabil adevărată. Titlul original al proiectului a fost Where the Wild Horses Are (în traducere, Acolo unde sunt caii sălbatici), dar Sendak nu se descurca prea bine la partea cu desenatul cailor. Ursula Nordstrom, editorul său, a fost un pic nemulțumită de lucrul acesta, așa că l-a „înțepat” cu întrebarea: „Dar ce poți desena, Maurice?” Răspunsul simplu al ilustratorului a fost: „Lucruri” (things, în engleză). Până la urmă, lucrurile pe care le-a desenat s-au bucurat de succes.

Publisher’s Weekly, o cunoscută publicație destinată lumii editoriale, a inclus cartea lui Maurice Sendak în lista celor mai bine vândute 150 de cărți pentru copii din toate timpurile, ceea ce, trebuie să o recunoaștem, vorbește despre larga apreciere de care s-a bucurat cartea de-a lungul anilor (adică din 1963 și până astăzi), atât în Statele Unite, cât și peste hotare. Succesul cărții a fost confirmat și de interesul producătorilor de film, concretizat într-o ecranizare a poveștii lui Sendak. Filmul Where the Wild Things Are a fost regizat de Spike Jones și lansat în 2009.

Este un fapt îmbucurător că Editura Arthur a făcut posibilă întâlnirea publicului român cu Regele tuturor sălbăticiunilor, în condiții grafice și tehnice excelente. Cartea a apărut în limba română încă din 2014, în traducerea Roxanei Jeler.

 

Câteva lucruri despre Maurice Sendak

A fost unul dintre ilustratorii talentați ai anilor 1960, 1970, 1980. A ilustrat cărți pentru copii scrise de unii dintre autorii cunoscuți ai vremii, dar a ilustrat și povești scrise de el însuși. De fapt, ar merita spus că, înainte de a-și ilustra prima lui poveste, a ilustrat 80 de cărți pentru copii scrise de alți autori. Prima carte pe care a scris-o și a ilustrat-o a fost Kenny’s Window, carte apărută în 1956. Deși nu sunt cunoscute publicului român, amintesc aici alte câteva cărți pe care Maurice Sendak le-a scris și ilustrat: The Sign on Rosies Door; Higglety Pigglety Pop!; The Nutshell Library; In the Night Kitchen; Outside Over There.

La moartea sa, în 2012, la vârsta de 83 de ani, publicația New York Times a apreciat că Sendak a fost „considerat cel mai important ilustrator de cărți pentru copii din secolul al XX-lea”. Nu degeaba i s-a decernat și cel mai important premiu din domeniul cărților pentru copii; mă refer la Premiul Hans Christian Andersen.