A doua carte cu Apolodor, de Gellu Naum

Era un lucru firesc și de așteptat ca Editura Arthur să îmbrace în haină de sărbătoare și A doua carte cu Apolodor după ce, în 2016, a publicat într-o ediție nouă, ilustrată de Dan Ungureanu, prima carte despre faimosul pinguin, respectiv Cartea cu Apolodor (am scris despre aceasta AICI).

Cred că e de prisos s-o spun, al doilea volum cu Apolodor a fost ilustrat de aceeași mână măiastră a lui Dan Ungureanu. Ilustrațiile sunt foarte frumos realizate și cu siguranță îi vor atrage pe copii. Plus că oferă variante de interpretare a versurilor lui Gellu Naum.

„Bătrânii” își amintesc, desigur, că, în cea de-a doua carte, drăgălașul pinguin se întoarce însoțit de doi prieteni: leul Amedeu și cangurul Ilie.

Spre deosebire de întâia carte, care înfățișează aventurile călătorului Apolodor în cele mai diverse colțuri ale lumii, cartea de față este mai degrabă o colecție de scurte versificații, pe diferite teme, în centrul atenției fiind personajele amintite. În câte două, trei sau patru strofe, Gellu Naum își așază personajele în felurite ipostaze și situații. Uite-i, de pildă, pe cei trei voinicei când la plajă, când la „Marele Bal”, când în vară, când în iarnă, când în grădină, când în bucătărie, când pe șantierul arheologic, când în spațiul cosmic ș.a.m.d. Și de fiecare dată se întâmplă ceva care să pună copilul-cititor pe gânduri.

Uneori, micuții eroi ai cărții trec prin situații amuzante, ca de pildă când Apolodor, stând la soare, se decolorează ori atunci când, dorind Amedeu să interpreteze muzică de Bach, micuțul pinguin este transformat în stativ de partituri. Ca să nu mai pomenim de buna intenție a pinguinului de a-l scăpa pe Amedeu de o muscă nesuferită, intenție finalizată printr-o lovitură în freza leului sau de faptul că, după ce îl îmbăiază pe pinguin, prietenii lui îl întind la uscat, printre rufe, pe sârmă. Râzându-și parcă de Pinocchio, Gellu Naum spune că „pe mincinoși / Îi cunoști după urechi”, iar aici cangurul Ilie este vinovatul, ca unul care „Cam de șase ori pe lună… / Spune câte o minciună.”

Alteori, poetul se folosește de rime ca de o bucată de cretă cu care scrie pe tablă mici povețe pentru cititori. „Când te roagă cineva, / Ce-ți rămâne de făcut?” se întreabă retoric autorul. Evident, să pleci urechea la rugămintea înaintată atât de respectuos.

Fie că vorbim despre mofturile făcute la masă de cangurul Ilie, despre pasiunea pentru citit a lui Apolodor, despre importanța practicării unui sport, despre culorile semaforului sau despre cadoul cumpărat cu ocazia zilei de naștere a cangurului, un lucru e sigur: Gellu Naum pune în versurile sale multe „vitamine” pentru inimă și minte.

Autorul, ca un făcut, nu vrea să uite nici de foarte importanta oră de culcare: „Ca să crești, ești obligat, / Când e ora de culcat, / Să te urci frumos în pat.”, oferindu-l ca exemplu negativ pe îndărătnicul Ilie care, sugerează poetul, de atâta nedormit va scădea în înălțime. Carevasăzică: dormi, crești; nu dormi, descrești. Cât privește spălatul pe dinți, copiii vor rămâne de-a dreptul uimiți să afle că Apolodor face lucrul acesta de trei ori pe zi, cu rezultate excepționale în cariera sa de fotbalist.

Dacă Amedeu este personajul-model – pasionat de muzică, amabil, răbdător, deștept, Ilie pare să fie opusul lui: e încăpățânat, dezorganizat, plin de toane etc. Apolodor se află undeva la mijloc, animat mai mereu de intenții bune, dar urmărit câteodată de un strașnic ghinion, ca atunci când, la pescuit fiind, prinde o… gheată.

A doua carte cu Apolodor își caută loc în bibliotecile micilor cititori. Calitatea tehnică – hârtie, coperte cartonate, interior color, font ușor de citit – este, de asemenea și ca de obicei, la înălțime.

 

Regele tuturor sălbăticiunilor, de Maurice Sendak

Trebuie spus de la început că Regele tuturor sălbăticiunilor (Where the Wild Things Are) este o carte care spune povestea prin ilustrații. Textul este de importanță secundară. Este cartea considerată astăzi cea mai importantă operă a lui Maurice Sendak.

Eroul principal, Max, este un băiețel care, îmbrăcat într-un costum de lup și înarmat cu o furculiță, își fugărește câinele prin casă. Asta până când mama îl ceartă, numindu-l „Sălbăticiune” și îl trimite la culcare fără să îi dea de mâncare. După ce Max intră în camera lui se înfiripă în poveste elementul fantastic. O pădure misterioasă crește în cameră, iar spațiul devine o altă lume. Max se suie într-o micuță ambarcațiune cu pânze și plutește „aproape peste un an” până la „locul sălbăticiunilor”. Întâmpinat de diverși monștri cu gheare lungi, ochi galbeni, coarne ascuțite și figuri grotești, micuțul Max nu se pierde cu firea, ci le îmblânzește printr-un truc magic, iar sălbăticiunile îl fac regele lor.

„Și acum, a răcnit Max, să înceapă tărăboiul sălbatic!”

Imediat după această poruncă a băiatului, Sendak ne oferă nu mai puțin de 6 pagini doar cu ilustrații ale „tărăboiului”. Max și monștrii țopăie, urlă la lună, se cațără în copaci și defilează ca o veritabilă hoardă sălbatică. După o vreme, băiatul se plictisește și pornește pe mare înapoi spre casă. Ajungând în camera sa, descoperă că este chiar noaptea când a plecat – deși doar călătoria dus-întors îi luase nu mai puțin de doi ani – și că mâncarea frumos mirositoare și caldă îl așteaptă pe masă.

Cartea lui Sendak a stârnit controverse la data publicării. Au fost voci care au întrebat dacă este un material adecvat pentru copii. De altfel, se poate spune că Regele tuturor sălbăticiunilor nu a fost singura lui carte pentru copii care a ridicat sprâncene și semne de întrebare. Chestiuni precum atitudinea nepotrivită a eroului față de mama lui, dar și faptul că aceasta l-a pedepsit trimițându-l la culcare fără să-i dea de mâncare au fost printre elementele care i-au nemulțumit pe critici.

Sendak a spus că povestea lui ilustrează modul în care, uneori, copiii, cuprinși de sentimente negative, se retrag în ei înșiși, se refugiază într-o lume imaginară în care ei sunt „șefii”, putând dispune după plac de personajele imaginare de care se înconjoară. Intenția ilustratorului, conform propriilor declarații, a fost să creeze un personaj apropiat de realitate, adică un copil care poate fi și răutăcios sau obraznic.

Povestea imaginată de Sendak iese într-adevăr din tipare, dar nu are cum să îi sperie pe copii. Cred că, dimpotrivă, îi va incita. Orice copil creează, cu ajutorul imaginației, lumi și personaje fanteziste, tărâmuri în care se vede pe sine însuși ca rege, pirat, erou, cavaler, muschetar etc. Aventura micului Max este fără îndoială una imaginară, un vis, poate… O sugerează chiar ilustratorul cărții care include, într-una dintre primele pagini, un tablou ce înfățișează un monstru (o sălbăticiune) de tipul celor pe care băiatul îi va întâlni ulterior, iar tabloul este semnat chiar de Max. El este spiritul creator. Tot ce urmează se naște din creativitatea lui fertilă.

Că Max este un copil obișnuit o sugerează și faptul că, în joaca lui, își construiește singur un cort în interiorul casei. Câți dintre noi nu ne-am aranjat astfel de „culcușuri” în copilărie?

Întoarcerea lui Max din călătoria lui imaginară se petrece în circumstanțe delimitate clar de autor. Băiatul „și-a dorit să fie acolo unde el era cea mai iubită ființă dintre toate”. Or unde anume era locul acesta? Acasă. În plus, mirosul de mâncare pe care el îl adulmecă „dintr-un colț îndepărtat al lumii” este un miros real. Se întâmplă adeseori, chiar și în lumea adulților, ca visele să fie (re)modelate de stimuli reali, exteriori. Când ajunge din nou acasă (când se trezește, adică), băiatul găsește pe masă mâncarea caldă așezată acolo de o mamă iubitoare, inimoasă, pe care nu a lăsat-o sufletul să-și lase puiul nemâncat o noapte întreagă.

Regele tuturor sălbăticiunilor poate fi interpretată și ca o poveste despre curaj. Copiii, mai ales cei foarte mici, se tem adeseori de necunoscut, de lucrurile sau persoanele care, în ochii lor, au dimensiuni sau trăsături exagerate. Tocmai de aceea Max, care nici măcar nu clipește în fața sălbăticiunilor care răcnesc înspăimântător, își dezvelesc colții înspăimântători, își rostogolesc ochii înspăimântători și își arată amenințător ghearele înspăimântătoare, este un exemplu de curaj.

Imaginația, așa cum o sugerează povestea scrisă de Sendak, este (poate fi) o cameră de refugiu, locul unde să ne descărcăm ori să ne regăsim echilibrul. Max se comportă ca orice copil normal care, certat, bate din picior sau trântește ușa și se alege cu o pedeapsă. Criza, pentru a fi trecută cu bine, are nevoie de timp, de un loc special unde copilul să găsească trucul magic prin care să scape de propria furie și să se liniștească. Dacă stăm și ne gândim, cam așa funcționează lucrurile și pentru adulți. În momentele de mare tensiune, oricine are nevoie de un pic de spațiu ca să se poată regăsi. Uneori, lucrul acesta presupune ca, asemenea lui Max, care se alătură „tărăboiului sălbatic”, să dăm frâu liber energiei negative. Orice furtună se descarcă prin fulgere și tunete; apoi, soarele zâmbește parcă și mai frumos decât înainte.

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea lui Max este despre nevoia de a fi iubiți. Orice copil, certat de mama lui, își spune în sine sau îi spune acesteia direct în față „că e rea!”. Max simte nevoia să fie iubit. Tocmai de aceea sălbăticiunile îi declară, la plecare, dragostea lor. Iar când revine în camera lui, băiatul descoperă pe masă, în farfurie, semnul clar că este iubit totuși de mama lui.

În ciuda opiniilor contradictorii, cartea lui Sendak i-a adus acestuia un premiu prestigios, respectiv Medalia Caldecott, iar cei care au apreciat această operă a ilustratorului au declarat că scopul cărților pentru copii nu trebuie să fie idealizarea copilăriei.

Există și o poveste interesantă în legătură cu cartea, poveste care este probabil adevărată. Titlul original al proiectului a fost Where the Wild Horses Are (în traducere, Acolo unde sunt caii sălbatici), dar Sendak nu se descurca prea bine la partea cu desenatul cailor. Ursula Nordstrom, editorul său, a fost un pic nemulțumită de lucrul acesta, așa că l-a „înțepat” cu întrebarea: „Dar ce poți desena, Maurice?” Răspunsul simplu al ilustratorului a fost: „Lucruri” (things, în engleză). Până la urmă, lucrurile pe care le-a desenat s-au bucurat de succes.

Publisher’s Weekly, o cunoscută publicație destinată lumii editoriale, a inclus cartea lui Maurice Sendak în lista celor mai bine vândute 150 de cărți pentru copii din toate timpurile, ceea ce, trebuie să o recunoaștem, vorbește despre larga apreciere de care s-a bucurat cartea de-a lungul anilor (adică din 1963 și până astăzi), atât în Statele Unite, cât și peste hotare. Succesul cărții a fost confirmat și de interesul producătorilor de film, concretizat într-o ecranizare a poveștii lui Sendak. Filmul Where the Wild Things Are a fost regizat de Spike Jones și lansat în 2009.

Este un fapt îmbucurător că Editura Arthur a făcut posibilă întâlnirea publicului român cu Regele tuturor sălbăticiunilor, în condiții grafice și tehnice excelente. Cartea a apărut în limba română încă din 2014, în traducerea Roxanei Jeler.

 

Câteva lucruri despre Maurice Sendak

A fost unul dintre ilustratorii talentați ai anilor 1960, 1970, 1980. A ilustrat cărți pentru copii scrise de unii dintre autorii cunoscuți ai vremii, dar a ilustrat și povești scrise de el însuși. De fapt, ar merita spus că, înainte de a-și ilustra prima lui poveste, a ilustrat 80 de cărți pentru copii scrise de alți autori. Prima carte pe care a scris-o și a ilustrat-o a fost Kenny’s Window, carte apărută în 1956. Deși nu sunt cunoscute publicului român, amintesc aici alte câteva cărți pe care Maurice Sendak le-a scris și ilustrat: The Sign on Rosies Door; Higglety Pigglety Pop!; The Nutshell Library; In the Night Kitchen; Outside Over There.

La moartea sa, în 2012, la vârsta de 83 de ani, publicația New York Times a apreciat că Sendak a fost „considerat cel mai important ilustrator de cărți pentru copii din secolul al XX-lea”. Nu degeaba i s-a decernat și cel mai important premiu din domeniul cărților pentru copii; mă refer la Premiul Hans Christian Andersen.

 

Pippi Șosețica, de Astrid Lindgren

Pippi Șosețica este neîndoios un personaj greu de încadrat într-un tipar anume. Are puteri herculeene, este lipsită de bune maniere, duce o viață dezordonată, nu-i place școala și nu știe să scrie corect, și totuși, în ciuda acestui comportament inadecvat, are o inimă mare și un suflet de aur, fiind o personajă lesne de îndrăgit.

Cartea Pippi Șosețica a fost publicată în 1945. Era la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar copiii aveau nevoie de o eroină puternică și amuzantă, ca Pippi Șosețica. Totuși cartea nu a fost bine primită de publicul suedez de la vremea aceea, având parte de critici severe, de unde se vede că o carte pentru copii are de trecut de filtrele cenzurii părintești.

Din păcate, Pippi Șosețica a fost transformată de diferite voci din spațiul public în altceva decât a intenționat autoarea, și anume să le ofere copiilor o poveste care să-i captiveze și să-i amuze. Dar, pe de altă parte, aș spune că receptarea diferită a cărții – criticată pe de o parte, apreciată pe de altă parte – face proba calității ei. Un text valoros este un text care împarte publicul în cel puțin două tabere.

Pippi s-a născut în urma unui eveniment obișnuit în viața oricărei familii. Fiica autoarei, Karin, era bolnavă și, într-o zi, pe când stătea în pat, a rugat-o pe mama ei, Astrid Lindgren, să-i spună o poveste cu „Pippi Șosețica”. A inventat numele pe loc. „Din moment ce numele [eroinei] era unul remarcabil, trebuia ca aceasta să fie și ea ieșită din comun”, avea să spună ulterior doamna Lindgren. Așa că a început să inventeze tot felul de povești cu această eroină diferită de tradiționalele personaje feminine. Apoi, în martie 1944, pe când ea însăși era imobilizată la pat și nu avea cu ce să-și ocupe timpul, autoarea a început să aștearnă pe hârtie toate poveștile cu Pippi Șosețica pe care le inventase pentru fiica ei.

Unii critici susțin că, în deceniul al patrulea al secolului trecut, autorii de literatură pentru copii începuseră să separe cărțile în „cărți pentru fete” și „cărți pentru băieți”. În acest context, Pippi a fost un personaj aparte, necanonic, atrăgător pentru ambele genuri în egală măsură. Ca fată, era atrăgătoare pentru fete. Ca „băiețoaică”, Pippi avea priză și la cititorii-băieți.

Dar cine este Pippi Șosețica (pe numele ei suedez Pippi Långstrump)? Mai întâi de toate, trebuie spus că numele complet al eroinei este Pippilotta Merindela Persiana Minta Aluefraim Șosețica, fiica lui Efraim Cioraplung. Este o zvârlugă de fetiță, în vârstă de 9 ani, cu părul de culoarea morcovului, prins în două codițe împletite, care stau țepene în sus, cu nasul plin de pistrui, cu o rochiță peticită în fel și chip, pe care și-a cusut-o singură, cu ciorapi de culori diferite și pantofi largi, de vreo două ori mai mari decât picioarele fetiței. Pippi este puternică. Este neobișnuit de puternică. Faptul că poate să-și ia calul pe sus și să-l mute de colo-colo spune totul despre puterea ei. Orfană (mama a murit când Pippi era foarte mică, iar tatăl a dispărut în timpul unei furtuni pe mare), micuța Pippi se mută în Vila Villekulla, proprietate rămasă de la tatăl său, împreună cu Musiu Nilsson – maimuțica ei – și cu calul amintit deja.

Lui Pippi îi place să facă lucrurile pe dos sau, în orice caz, să nu se conformeze standardelor. Așa se face că doarme cu picioarele pe pernă și cu capul sub plapumă, iar când gătește își întinde aluatul pe podea deoarece – spune ea – are nevoie de spațiu. Refuză să le dea ascultare adulților, chiar și atunci când aceștia reprezintă forme de autoritate – polițiști, învățătoare, adulți în general. Însă ceea ce este cu adevărat atrăgător pentru publicul cititor este faptul că, deși este o eroină revoltată, Pippi se situează totuși, într-o manieră neobișnuită, de partea binelui. Reperele ei sunt corecte, chiar dacă, intenționat ori ingenuu, alege în mod repetat să iasă din tipare sau, altfel spus, să meargă mai mult pe lângă drum (dar în direcția acestuia).

Personajele-martor ale cărții sunt doi copii cuminți, Tommy și Annika Settergren, care locuiesc în casa vecină Vilei Villekulla. Și când spun „cuminți”, mă refer la copii obișnuiți, care locuiesc cu părinții, se îmbracă potrivit, merg la școală, învață și fac tot ceea ce face un copil cuminte. Comportamentele, replicile și atitudinile neobișnuite și de-a dreptul caraghioase ale lui Pippi sunt evidențiate permanent prin reacțiile pline de uimire ale celor doi frați. Annika este exact opusul lui Pippi. Lindgren pune însă în cei doi „martori” admirație față de neobișnuita Pippi. „Annika, zi tu că nu-i bine că s-a mutat Pippi aici!” observă Tommy la un moment dat. Iar sora lui îi întărește convingerea: „Ba da, clar!”

După primele capitole, introductive, în care facem cunoștință cu personajele, cu felul lor de a fi și cu tabieturile lor, urmează capitole pe care le putem considera povestiri de sine stătătoare, fără alte legături între ele decât personajele în sine. „Pippi se joacă leapșa cu polițiștii”, „Pippi începe școala”, „Pippi stă cocoțată pe poartă și se cațără în copac”, „Pippi organizează o excursie”, „Pippi merge la circ”, „Pippi este vizitată de hoți”, „Pippi merge la o cafea”, „Pippi salvează vieți” și „Pippi își serbează ziua de naștere”. Fiecare capitol îi aruncă pe eroii ei într-o scurtă aventură care se și încheie la sfârșit de capitol.

Astrid Lindgren a inventat personajul ca să-i facă pe plac fiicei sale și, cu siguranță, a dorit să o amuze pe acestea. Umorul este una dintre principalele trăsături ale textului și se naște în maniere diverse. O sursă de umor o reprezintă amintirile (sau născocelile) lui Pippi care, în mod frecvent, se referă la călătoriile sale în cele mai diverse colțuri ale lumii și la obiceiurile ciudate ale oamenilor de acolo. „În Brazilia, toată lumea umblă pe stradă cu un ou pe cap”, spune Pippi, care, după cum am amintit deja, doarme cu picioarele pe pernă și capul sub plapumă deoarece „așa se doarme în Guatemala”. Niciodată nu știi dacă fetița vorbește serios când enumeră asemenea absurdități sau dacă e vreun dram de adevăr în ele, iar autoarea nici nu-și lămurește cititorii, lăsându-i pe ei să decidă ce să creadă. La urma urmei, în lumea lui Pippi Șosețica orice ar fi posibil…

Apoi, foarte amuzante sunt și situațiile în care – iar aici copii trăiesc sentimentul minunat al anticipării – micuța eroină urmează să confrunte personaje care, în mod normal, ar fi mai puternice decât un copil obișnuit (polițiștii, hoții, circarul Adolf cel Tare etc.), dar pe care Pippi le biruiește datorită puterii sale ieșită din comun. Cititorii știu că Pippi va fi mai tare în cele din urmă și abia așteaptă să vadă ce față vor face personajele care au avut nefericita idee de a se lua de ea.

Personajele „negative” din Pippi Șosețica sunt, de fapt, adulții în general. Pippi este, în felul ei, o variantă feminină a lui Peter Pan, un copil care refuză să se conformeze așteptărilor lumii adulte, să crească și să se maturizeze. În felul ei, Pippi se opune schimbărilor, compromisurilor și monotoniei pe care le aduce intrarea în viața de adult.

Știu părinți care, luând în mână cartea asta și citind-o, s-ar teme că micuța Pippi ar putea fi un model negativ pentru copiii lor. Pe de altă parte, am toată încrederea că micuții cititori au suficientă perspicacitate pentru a detecta abaterile de comportament ale lui Pippi. Tocmai de aceea se vor amuza pe seama lor, pentru că sunt derapaje de la ceea ce este obișnuit. Dacă Pippi ar duce o viață obișnuită, mergând zilnic la școală ca să stea cuminte în bancă, iar apoi să se întoarcă acasă și să-și facă temele, ar mai fi interesați copiii să citească despre ea?

Cartea Pippi Șosețica a fost publicată de Editura Arthur, în 2014, în traducerea Andreei Caleman. Volumul include ilustrațiile realizate de Ingrid Vang Nyman (1916-1959) pentru ediția originală a cărții.

 

Ciorile din Pearlblossom, de Aldous Huxley

Amelia și Abraham sunt două ciori, soție și soț, care locuiesc la etajul superior al unui plop din Pearlblossom. Cei doi soți se confruntă însă cu o problemă. Ca la mai toate „blocurile”, la parterul plopului locuiește un vecin lipsit de cei 7 ani de-acasă. Este vorba despre domnul Șarpe-cu-clopoței.

ciorile-din-pearlblossom

Șarpele din poveste se strecoară zilnic în cuibul de la etaj, în timp ce domnul Abraham Cioară este la serviciu, iar doamna Amelia Cioară, la cumpărături, pentru a fura și a hali dintr-o singură înghițitură oul depus de doamna Cioară. Într-o zi însă, mârșavul hoț este surprins în timp ce înghite un ou, iar din momentul acela doamna Cioară nu-și mai găsește astâmpărul sau liniștea sufletească. Ba chiar îi cere soțului să facă bine și să omoare șarpele.

Bineînțeles că domnul Cioară, conștient că n-are nicio șansă împotriva domnului Șarpe, nici nu se gândește să ia aminte la imboldurile războinice ale soției sale. În schimb, fuge la bunul și vârstnicul său prieten Bufniț ca să-i ceară sfat.

Autorul ne spune, chiar de la început, cum stau lucrurile, astfel încât copiii să devină repede curioși. Oare ce va face doamna Cioară? Cum îl va pedepsi pe domnul Șarpe? Povestea este simplă, din categoria celor cu „tâlhari pedepsiți”. Pentru copii, lucrurile sunt destul de clare: răul este osândit, iar faptele rele au consecințe dureroase. Evident, cititorul român nu are cum să nu își amintească de poezia „Zdreanță” a lui Tudor Arghezi, și acolo hoțul fiind ispitit de ouăle delicioase și primind o lecție usturătoare printr-o metodă oarecum asemănătoare cu aceea din Ciorile din Pearlblossom.

Sigur, pe lângă conflictul principal din text, cititorul mai mare poate să observe și alte detalii interesante, ca de pildă modul în care relaționează domnul Cioară cu soția lui, iar aici ironia lui Aldous  Huxley se face simțită. Doamna Cioară pare figura dominantă din familie (de altfel, ilustratoarea a și desenat-o ceva mai mare decât pe stimabilul Abraham), însă soțul are suficientă personalitate încât să-și mai repeadă din când în când consoarta, atrăgându-i atenția că vorbește prea mult.

Povestea are și umor. Mi-a atras atenția în acest sens folosirea repetată a expresiei „Ciocu’ mic!”, expresie care, într-o poveste cu ciori, trebuie luată ad literam. Umorul este consolidat și la nivel grafic. Mi-a rămas în minte proteza cu colți pe care domnul Șarpe o ține într-un pahar cu apă, la căpătâiul patului, pe noptieră – un detaliu foarte amuzant, aș zice. De asemenea, imaginea finală o să-i amuze cu siguranță pe copii și le va rămâne în memorie, ca o pildă.

ciorile-din-pearlblossom-2

Sunt mai multe lecții pe care cititorii mici le-ar putea desprinde din povestea imaginată de Huxley. Prima dintre ele, amintită deja, este că orice faptă rea va fi pedepsită, mai devreme sau mai târziu. Apoi, e limpede că ori de câte ori ne confruntăm cu o problemă, este foarte util să cerem părerea sau chiar sfatul unui prieten înțelept, trecut prin viață, așa cum este domnul Bufniț. Chiar dacă inamicul este mai puternic, în mod evident, aceasta nu înseamnă că nu i se poate veni de hac. Însă este nevoie de răbdare și de plănuire atentă.

Ciorile din Pearlblossom (The Crows of Pearlblossom) este singura carte pentru copii scrisă de Aldous Huxley (1894-1963), scriitor al cărui nume ne trimite cu gândul mai degrabă la romane ca Minunata lume nouă și Punct contrapunct. Povestea ciorilor, rămasă în uitare timp de mulți ani, a fost – iată! – readusă la viață și oferită publicului într-o versiune atrăgătoare, cu ilustrații noi, color.

Textul scris de Huxley a fost ilustrat de Sophie Blackall, aceasta îmbrăcându-și personajele în veșminte omenești și împopoțonându-le cu tot felul de accesorii (veți remarca cu siguranță ceasul de pe coada cu clopoței a domnului Șarpe) și dându-le un aspect cât mai… omenesc.

Povestea a fost scrisă în 1944, autorul dăruind-o de Crăciun unei nepoate din partea soției, Olivia, după cum aflăm dintr-o scurtă notiță inserată la sfârșitul cărții, notiță care se adaugă dedicației de la început: „Pentru Olivia”. Din aceeași notiță finală aflăm și că localitatea Pearlblossom există în realitate, la fel ca și două dintre personajele amintite în poveste – este vorba despre domnul și doamna Yost, în hornul cărora domnul Cioară și domnul Bufniț coc ouăle-capcană.

Sophie Blackall a ilustrat numeroase cărți pentru copii. Amintesc doar câteva dintre acestea: A Fine Desert (de Emily Jenkins); The 9 Lives of Alexander Baddenfield (de John Bemelmans Marciano); Meet Wild Boars (de Meg Rosoff); Spinster Goose (de Lisa Wheeler); Red Butterfly (de Deborah Noyes). Ilustratoarea de origine australiană trăiește în Brooklyn și a primit Medalia Caldecott pentru cartea Finding Winnie.

Ciorile din Pearlblossom se înscrie în categoria cărților ilustrate (picture books) pentru copii, fiind potrivită mai ales pentru copiii de vârstă preșcolară, cărora părinții le citesc povești, dar și pentru aceia care, fiind în primii ani ai ciclului primar de învățământ, reușesc să citească texte mai scurte, scrise cu corp de literă mai mare.

Cartea a fost publicată de Editura Arthur, în 2016, în traducerea Laurei Albulescu.

Doar ca o curiozitate, pun și o imagine din ediția mai veche a cărții, cu ilustrații de Barbara Cooney.

the-crows-of-pearlblossom

 

Cum a furat Grinch Crăciunul, de Dr. Seuss

Este posibil ca pseudonimul „Dr. Seuss” să nu vă spună nimic. Este probabil ca numele real al celui care a purtat acest pseudonim, respectiv Theodor Seuss Geisel, să nu vă spună nimic-nimic. Însă cu siguranță ați auzit de unele dintre personajele create de el, fie și numai din filmele sau animațiile realizate pe baza poveștilor lui (How the Grinch Stole Christmas – 2000; The Cat in the Hat – 2003; Horton Hears a Who! – 2008; The Lorax – 2012).

cum-a-furat-grinch-craciunul

Nu îmi este foarte clar de ce textele lui Dr. Seuss au rămas, în cea mai mare parte, netraduse și nepublicate (până acum)  în limba română, din moment ce peste Ocean și nu numai acolo textele semnate de el sunt printre cele mai îndrăgite de către copii, publicate și republicate de-a lungul multor decenii. Poate că grafica și ilustrațiile retro ar putea explica reticența editorilor români sau, cine știe, poate că drepturile de autor implică sume piperate. Nu știu… Fapt este că Editura Arthur a făcut un prim pas în direcția bună, oferind publicului din România (în excelente condiții grafice și tehnice, după cum ne-a obișnuit) volumul Cum a furat Grinch Crăciunul (2015).

Multe dintre textele lui Dr. Seuss au fost scrise în rimă, dar nu trebuie să ne îngrijorăm. Povestea răutăciosului Grinch a fost lăsată pe mâna de traducător a lui Florin Bican și vă garantez că versiunea în limba română sună admirabil.

Ceea ce ar trebui spus din start este că Dr. Seuss nu a fost doar autor, ci și ilustrator. Singur și-a scris și și-a ilustrat cărțile, iar universul personajelor create de el este fără îndoială unul omogen.

Pe scurt, povestea din cartea despre care vreau să scriu este cam așa… Un monstru pe nume Grinch trăiește într-o peșteră din vârf de munte. Grinch duce o viață singuratică, singurul lui companion fiind câinele Max. La poalele muntelui se află o micuță așezare – Cinești (Whoville) –, un sătuc ai cărui locuitori se pregătesc an de an, cu mult entuziasm, să întâmpine Crăciunul. Grinch nu le suportă voia bună și decide, după nu mai puțin de 53 de ani (vârsta pe care o avea chiar autorul la data „nașterii” lui Grinch) de nervi, stres și frustrare, să acționeze și să le „fure” Crăciunul pașnicilor locuitori ai Cineștiului. Așa că, în toiul nopții, se strecoară prin case, deghizat în Moș Crăciun, și fură toate cadourile, brazii și podoabele, cu gând să le zvârle într-o prăpastie. Monstrul însă va avea o adevărată surpriză în dimineața următoare când, în loc de urlete de disperare și de vaiete plângărețe, îi va auzi pe locuitorii din Cinești cântând la fel de plini de bucurie și de emoție vie ca în fiecare an.

Am putea spune că Grinch este un fel de Ebenezer Scrooge, o făptură haină, urâcioasă, care detestă orice este frumos în jur și pe care bucuria altora îl oripilează de-a dreptul. Doar că povestea lui Grinch, spre deosebire de Colind de Crăciun – carte adresată copiilor mai mari și chiar adulților, este suficient de scurtă și bogat ilustrată, astfel încât să îi captiveze pe cei mai mici dintre copii. Sunt mai multe lucruri pe care aceștia le vor învăța din istoria lui Grinch. În primul rând, că Binele învinge Răul. Nu se poate altfel. Răul poate face planuri, își poate face de cap, dar, la urmă de tot, „o încasează” sigur. Apoi, copiii vor descoperi că bucuria și sărbătoarea trebuie să fie în inimă, nu să depindă de lucruri și de obiecte, oricât de frumoase sau scumpe ar fi acestea. De asemenea, micuții cititori vor vedea că orice faptă rea poate fi reparată, însă asta presupune înainte de toate părere de rău, apoi eforturi pentru repararea greșelii.

grinch-1

Poate că, citită în preajma Crăciunului (sau în circumstanțe similare), povestea lui Grinch le va reaminti și părinților că sărbătorile nu se rezumă la a cumpăra sau la a consuma, ci ele au de-a face cu trăirile interioare, cu relațiile de prietenie și bună vecinătate ș.a.m.d.

Îmi place cum sună textul în limba română de la cap la coadă și doar ca să vă stârnesc interesul citez câteva exemple:

„Grinch chiar detesta Crăciunul mai mult ca orice pe lume – / Nu-ntrebați! Nu știe nimeni din ce pricină anume. / Poate capul nu-i era bine-nșurubat pe umăr. / Poate că-l strângeau pantofii (or fi fost mai mici c-un număr). / Însă eu cred că motivul care totul ne explică / E c-avea inima-n piept două numere prea mică.”

„Grinch fusese dat de gol de privirea unei fete, / Ce plecase din pătuț, căci i se făcuse sete. / S-a uitat la Grinch mirată și-a spus: «Moșule, de ce / Ne iei bradul dintr-odată? Spune, Moșule, DE CE?»”

„Și Grinch, tremurând de frig în zăpada înghețară, / Se mira: «Așa ceva, cum se poate să se poată? / A venit fără podoabe, fără daruri și bomboane, / Fără brazi, fără beteală, fără panglici și cartoane!»”

 Citind aceste exemple, v-ați dat seama cu siguranță că acest text –  ca mai toate cele scrise de Dr. Seuss – nu poate fi citit altfel decât cu voce tare, cu intonație. El trebuie interpretat. El poate fi citit sau recitat pe roluri. Cum a furat Grinch Crăciunul poate fi prilej de delectare în familie, sursă de „piese de teatru” în care părinții și copiii să își asume roluri.

Sigur, titlul și subiectul ar putea să plaseze cartea în rândul așa-ziselor „povești de Crăciun”, însă eu cred că orice copil se va delecta cu povestea lui Grinch în orice perioadă a anului. Crăciunul este, la o adică, un pretext sau un simbol în povestea imaginată de Dr. Seuss. Grinch-ul poate fi oricare dintre noi atunci când urâm sau când disprețuim un grup ori o minoritate, pe cineva care gândește sau este altfel decât noi, pe cineva față de care ne simțim excluși. În cele din urmă, lecția servită elegant de celebrul autor american este simplu de citit printre rânduri: este mai bine să ne strângem mâinile și să ne bucurăm împreună, în ciuda diferențelor dintre noi.

Cartea de 56 de pagini a fost publicată prima dată în anul 1956 de Random House. În același an, Dr. Seuss a publicat și The Cat in the Hat, cele două titluri propulsându-l rapid în rândurile celor mai îndrăgiți (și mai bine vânduți) autori pentru copii. De fapt, Grinch a fost vândut atât de bine, încât, zece ani mai târziu (1966), regizorul Chuck Jones a realizat un film de animație cu povestea lui. Filmul are 26 de minute. Mult mai cunoscută este însă adaptarea cinematografică din 2000, semnată de regizorul Ron Howard, cu Jim Carrey în rolul lui Grinch.

Ilustrațiile din interiorul cărții sunt în negru și roșu. Textul este așezat la rândul lui cu o deosebită grijă. Unele cuvinte sau expresii sunt scrise cu majuscule, altele, cu italice. În anumite pagini, textul este așezat în scăriță sau în așa fel încât să se îmbine frumos cu ilustrațiile.

Ediția în limba română a fost publicată atât hardcover, cât și paperback.

Ce ar mai fi de spus? Că Grinch se va întoarce pe marile ecrane în 2018, de data aceasta într-un film de animație în care vocea lui Grinch va fi asigurată de actorul Benedict Cumberbatch. Dar, până la noua animație, să folosim cartea.

Ca să nu lungesc prea mult textul dedicat prezentării acestei cărți, voi publica pe blog un articol separat despre Dr. Seuss. Soon…, I hope.

 

Pânza Charlottei, de E. B. White

„Unde se duce tata cu barda?” Așa începe Pânza Charlottei de E. B. White, una dintre cele mai apreciate cărți pentru copii din toate timpurile. Iar răspunsul la întrebare o șochează pe micuța Fern, pentru că tata se duce cu barda să-i facă felu’ unui micuț porc, născut beteag și mai slab decât frații lui.

panza-charlottei

Fern intervine stăruitor pe lângă tatăl ei să-l cruțe pe micuțul Wilbur (acesta e numele porcului) și își ia angajamentul să aibă grijă de el, hrănindu-l cu biberonul. Wilbur scapă cu viață și își găsește în cele din urmă loc la ferma unui unchi al fetiței, domnul Zuckerman. Acolo, în grajdul cu animale, Wilbur o cunoaște pe aceea care îi va deveni prietenă de suflet: păienjenița Charlotte.

S-o recunoaștem… Mai rar cărți care să aibă ca personaje un porc și un păianjen, iar ca subiect, prietenia lor. Și totuși marile atuuri ale acestei povești nu sunt personajele inedite, ci altele, după cum vom vedea.

O bună parte din poveste se petrece în cadrul strâmt al grajdului, acolo unde Wilbur își duce porceasca existență într-o cocină obișnuită, mâncând lături și resturi și îngrășându-se de la o zi la alta. Cocina este locul unde o cunoaște pe Charlotte, păienjenița care își țese pânza într-un colț al cadrului ușii.

La început, tânărul și neexperimentatul Wilbur arată o oarecare repulsie față de modul în care Charlotte își câștigă pâinea cea de fiecare zi, considerând că este o manieră… sângeroasă de a se hrăni. Păienjenița îi explică atunci: „Nu știu cum i-a venit primului păianjen de la începuturile lumii ideea asta ciudată să țeasă o plasă, da’ uite că i-a venit și nu putem zice că n-a fost o idee pe cinste. Iar de atunci încoace, toată păienjenimea a trebuit să se folosească de aceeași schemă. Una peste alta, nici nu-i o afacere așa de rea.” În plus, Charlotte îi explică porcului că își anesteziază victimele înainte de a le consuma, ca să nu le doară.

White include astfel, într-o carte pentru copii, aluzii la subiecte mai grele, precum este acest curs al vieții ori al lucrurilor, pe care îl numim adeseori și firea lucrurilor. Păianjenii obișnuiesc să-și țeasă pânza și să se hrănească cu diverse insecte. Oamenii cresc porci ca să-i taie și să-i mănânce. Păianjenii depun ouă și mor. Fetițele îngrijorate de soarta animalelor din ogradă cresc și devin interesate de băieți. Și așa mai departe. Iar tot acest curs al lumii sfârșește în același punct. Oamenii, ca și păianjenii, mor. Autorul nu o spune în cuvintele acestea, dar o sugerează. Iar sfârșitul cărții ne arată că viața își găsește propriul ei mod de a merge mai departe.

Pe rând, cunoaștem și alte personaje care își duc traiul în imediata vecinătate a celor doi eroi principali, Wilbur și Charlotte. Urâciosul șobolan Templeton este gata să se înhame la o treabă doar dacă îi iese și lui ceva. Altfel, nici nu vrea să audă. Apoi mai sunt acolo cocoșul, vaca, gâsca și gâscanul, plus cei șapte bobocei ai lor, oile și mieii și așa mai departe.

Copilul-cititor, fără-ndoială, va fi captivat de planul Charlottei de a-i salva pielea lui Wilbur și, la fel de sigur, se va bucura de reușita acesteia. Pânzele pline de creativitate ale Charlottei stârnesc mai mult decât interesul oamenilor; trezesc uimire și poate chiar o formă rudimentară de venerație. Aș spune că acesta este un bun prilej pentru autorul cărții să ironizeze rasa umană, adesea credulă, gata să se prosterneze cu umilință în fața oricărui „semn” găsit în trunchiul unui copac sau uite, de exemplu, în pânza misterioasă a unui păianjen.

Pânza Charlottei este în esență o carte despre frumusețea și importanța prieteniei. „Ai nevoie de un prieten, Wilbur?” — sunt primele cuvinte pe care păienjenița i le adresează porcului. Și sunt o mulțime de lucruri pe care copiii le-ar putea învăța din povestea lor, ca de pildă că prietenia adevărată se poate înfiripa oriunde, între persoane cât se poate de diferite și că poate să dureze o viață chiar.

Capitolele scurte sunt tocmai potrivite pentru seri petrecute de părinți împreună cu copiii lor. Textul este presărat cu dialoguri interesante, amuzante pe alocuri. Vă redau replica dată de Wilbur unui miel răutăcios, care îi refuzase propunerea de a se juca împreună, spunându-i că porcii sunt ca și inexistenți pentru el. La care porcul i-a răspuns: „Cum adică ca și inexistenți? se miră Wilbur. Nu cred că există pe lume ceva care să fie ca și inexistent. Inexistentul este opusul absolut al existentului. Este limita dincolo de care nu mai există nimic, punctul în care încetează orice existență. Cum poate exista ceva care să fie ca și inexistent? Dacă ar exista ceva care să fie ca și inexistent, acel ceva ar exista totuși, deci n-ar mai fi inexistent, oricât ar fi de neînsemnat. Dar dacă inexistentul este inexistent, atunci nu poate exista nimic care să fie ca și inexistent.”

Nu vă speriați! Aceasta este susținerea „tezei de doctorat” a lui Wilbur în filosofia existenței. În rest, dialogurile cărții sunt în limitele normale ale capacității de înțelegere a micilor cititori.

Ediția publicată de Editura Arthur (în 2015) include ilustrațiile originale realizate de Garth Williams și colorate de Rosemary Wells. E de prisos s-o mai spun că traducerea făcută de Florin Bican este superbă, și mă gândesc mai ales la pasajele în care surprinde felul de a vorbi al oamenilor de la țară.

Pânza Charlottei a avut parte și de ecranizări: un film de animație (în 1973) și un film cu Dakota Fanning în rolul lui Fern (în 2006).

E. B. White (1899-1985), pe numele său complet Elwyn Brooks White, a publicat articole în prestigioasa revistă The New Yorker și este cunoscut ca autor al cărții The Elements of Style, un veritabil manual de stil pentru scriitori. Unele dintre eseurile scrise de el au apărut în revista Harper. A scris 3 cărți pentru copii: Stuart Little, Charlotte’s Web și The Trumpet of the Swan. Sunt sigur că ați auzit cel puțin de filmul Stuart Little.

Pentru cei care vor să știe mai multe despre White și despre sursele sale de inspirație, există o carte publicată de Michael Sims în 2011, carte intitulată The Story of Charlottes Webb: E. B. Whites Eccentric Life in Nature and the Birth of an American Classic. Este o lucrare interesantă despre autorul cărții Pânza Charlottei, din care aflăm de exemplu că acesta a urmărit cu atenție un păianjen, la ferma la care a copilărit, păianjen pe care l-a numit Charlotte. „El [White] și-a cunoscut personajele în grajdul și staulul pe lângă care și-a petrecut mare parte din copilărie și din viața de adult”, notează Sims. Și tot Sims ne aduce la cunoștință un fapt interesant, anume că White a petrecut un an studiind viața păianjenilor înainte de a scrie Pânza Charlottei. Iar finalizarea textului cărții i-a luat nu mai puțin de 6 ani.

Adaug și câteva cuvinte despre Garth Williams. Pe lângă Pânza Charlottei, a ilustrat și Stuart Little, tot de E. B. White. Este cunoscut și ca ilustrator al cărților din seria Căsuța din preerie, de Laura Ingalls Wilder. De-a lungul vieții, Williams a ilustrat în jur de 100 de cărți.

În concluzie, vă recomand Pânza Charlottei ca pe una dintre cărțile care ar putea deveni favorite ale copiilor.

 

Recreația mare, de Mircea Sântimbreanu

Publicat în 1965, volumul de povestiri Recreația mare împlinește anul acesta 52 de ani și, în ciuda „vârstei înaintate”, rămâne una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii (și nu numai pentru ei) din literatura română. Găsiți pe acest blog, ca mostră, unul dintre cele mai reușite și reprezentative texte ale cărții: „Cai și bibilici”.

recreatia-mare

Mircea Sântimbreanu are un mod aparte de a-și pune în lumină eroii pozitivi, și anume acordându-le toată atenția sa de scriitor eroilor „negativi”. Am pus „negativi” între ghilimele deoarece negativii din Recreația mare sunt la urma urmei tot copii. Copiii leneși, chiulangiii, elevii dezinteresați de școală și de carte, copiii cu gândul doar la distracție, visătorii cu ochii larg deschiși, farsorii, gogomanii, mincinoșii — aceștia sunt eroii care populează paginile volumului.

Tonul este vădit moralizator. Schițele și povestirile se termină cam de fiecare dată cu o „lecție”, cu o concluzie educativă, aproape proverbială — minciuna are picioare scurte; leneșul culege ce a semănat, adică nimic; impostura este dată în vileag întotdeauna; cine nu se scoală de dimineață nu ajunge departe; amânarea la nesfârșit a pregătirii lecțiilor se termină cu note proaste și corigențe ș.a.m.d.

Comicul se naște, la Sântimbreanu, din anacronismul dintre intențiile „bune” ale micilor săi eroi și eșecurile lor lamentabile. Așa se face că, de pildă, Gogu Buzdugan (din „Cavalerul dreptății”) își propune să apere cu orice preț onoarea și idealurile nobile ale cavalerismlui, dar o sfârșește exact în tabăra opusă. În aceeași situație îl găsim și pe Tăsică St. Al. Grigore, care vrea cu orice preț să își dezvolte vocabularul, dar fără muncă, fără dicționar. Cum o sfârșește? Ajungând să dea cuvintelor cele mai caraghioase sensuri posibile, interpretându-le… după ureche.

Impostura este o altă rădăcină a comicului în Recreația mare. Numeroși eroi caută să fenteze autoritatea (profesorii, părinții), dar ajung inevitabil și de ficare dată în același loc: în fundătura eșecului.

Onomastica sântimbreană este un alt prilej de mare amuzament. Personajele cărții au nume care mai de care… Mișu, Biju, Vicu, Eugenița, Biliboacă, Chirică, Gigel, Zamfirache, Buzică, Bârneață, Tilică, Goguță, Cămui Aurel, Gogu Buzdugan, Mituș, Titi Brumărescu, Vintilă, Nițu, Năică, Neluțu, Jenică, Costel, Mirciulică, Tase, Victorița, Ionel, Sandu Bundache, Fane, Todiriță, Iancu, Tudorel, Griguță, Petrică Viforeanu, Aurica, Nușa, Mielu Fărămiță, Furtună Scarlat, Gore, Lică, Druță, Fănică, Riza, Ticu, Vlăduț, Bigică, Mușat, Didi, Culiță, Ursu Steavu etc., etc. Iar odată cu această trece în revistă a numelor eroilor lui Sântimbreanu ne lămurim că cei mai mulți dintre aceștia sunt băieți.

De cele mai multe ori, autorul se pune el însuși în pielea micilor impostori. Vocea lui este vocea lor. Rândurile lui sunt rupte din gândurile lor. Îi vedem și îi auzim plănuind în fel și chip cum să o scoată la capăt, cum să se vadă scăpați din situațiile dificile, fără să le treacă prin cap nici măcar pentru o clipă că există o cale… corectă. Alteori, mai rar, Sântimbreanu scrie din perspectiva profesorului care remarcă, cu tristețe, că unii elevi risipesc timpul cu lucruri nesemnificative, primejduindu-și astfel viitorul.

Lumea din Recreația mare se împarte în două tabere: elevi și profesori (sau învățători). Este adevărat că, din când în când, întâlnim și câte un părinte sau bunic, dar, cele mai multe întâmplări au de-a face cu școala, acel loc unde copiii petrec o parte semnificativă din anii vieții, din perioada cea mai frumoasă a vieții.

Iată ce scrie Ilie Radu-Nandra despre scriitura și opera lui Sântimbreanu (citatul este preluat din ediția folosită): „Scrisul său are de înfruntat nu puține rezerve, obstacole și prejudecăți, datorate îndeosebi unei mentalități care exclude din domeniul literaturii operele străine de problemele «grave și obsedante», de întrebările ultime ale existenței. În opinia lui Sântimbreanu, literatura de acest gen va deveni «ea însăși abia atunci când va înceta să fie gândită concomitent și pentru copii, și pentru mătușile lor, când se va elibera de această dublă suzeranitate.»”

Spre sfârșitul cărții, autorul schimbă un pic direcția (din păcate), cu frânturi omagiale adresate regimului comunist: „Ce trebuie să fac? Ce trebuie să facă un învățător comunist?… Totul…” (în „Scrisoare din Hunedoara”) sau „Învățătorul nostru nu avea mâna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă cu fasciștii.” (în „Elev”). Acestea sunt însă puține și nesemnificative. Nu strică gustul cărții, tonul general al acesteia.

Mircea Sântimbreanu (1926-1999) a fost profesor de istorie (dovadă și unele dintre povestirile din Recreația mare, în care eroii duc un război crâncen cu informațiile istorice, acestea încăpățânându-se să nu se prindă de memoria elevilor sau rămânând în memorie sub cele mai pocite variante posibile), director al Editurii Albatros (între anii 1974 și 1985) și autorul mai multor volume pentru copii (Cu și fără ghiozdan, Sub lupă, La telefon… telefonul!, 32 de premianți, Extemporale… și alte lucrări scrise, Lângă groapa cu furnici, Schițe vesele, Mama mamuților mahmuri, Un Gulliver în țara chiticilor, Recreația mică).

Recreația mare a avut parte de numeroase ediții în limba română, a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București (în 1974) și a fost tradusă în mai multe limbi. Ediția pe care o am și pe care am citit-o și folosit-o pentru această cronică este cea din 2008, publicată de Editura Corint, o ediție care include un scurt tabel cronologic al vieții autorului, plus câteva repere critice asupra operei acestuia.

Închei în ton nostalgic. Literatura română pentru copii, cea de astăzi adică, ar avea mare nevoie de măcar unul sau doi Sântimbreni.